Am terminat şi eu de citit Gogol, cu întârziere

"Nu ştii, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi? "

Lucian Blaga, Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Cărţile de genul celei lui Nikolai Vasilievici Gogol, "Însemnarile unui nebun", au nevoie de muzică. Da, da, muzică! Surprinzător? Pentru mine nu. Mi-am dat seama de asta chiar de la primele rânduri citite. Fără muzică nu vor fi decît însemnările unui nebun, iar cititorul va fi asemenea unui medic psihiatru care le citeşte, în încercarea (mai sinceră, mai forţată) de a găsi, poate, un tratament (!?).

Dincolo de dorinţa autorului de a evidenţia micile neajunsuri ale societăţii sale, dincolo de dorinţa de a trage (poate) un semnal de alarmă, dincolo de dorinţa de a trânti pe o bucată de hârtie cuvintele care probabil urlă să le fie dat drumul, cred eu, se află dragul de artă, de viaţă, de cele două amestecate.

"Traind in cercul vostru stramt..."

Exista opere de sine statatoare, care isi exprima mesajul intre granitele propriilor coperte. Exista si opere care nu pot fi intelese pe deplin fara a cunoaste cate ceva despre viata scriitorului, fara a citi restul scrierilor acestuia. Ca o pietricica din dara lasata de cineva pentru a marca o cale, pentru a te indruma spre o destinatie. Pana nu am citit cate ceva despre Gogol si despre temele sale, nu am inteles mai nimic din "Insemnarile unui nebun". Daca ar fi continuat, descriind tratamentul la care era supus Axenti Ivanovici, as fi crezut ca documenta metodele de tratare a schizofrenicilor din acea vreme. Dar s-a oprit si m-a lasat intrebandu-ma de ce atata efort scriitoricesc?

Ei bine, Nikolai Vasilievici Gogol s-a nascut intr-un cadru traditionalist, intr-un sat ucrainean. Pentru el existau doua lumi: Lumea reala, in cadrul rural, aproape de Natura si de Dumnezeu, si viata artificiala de la oras, bazata pe relatii, birocratie si iluzia importantei, o lume instrainata de semnificatia adevaratei comunitati, o lume bolnava. Gogol critica in principal structura birocratica a Petersburgului. Inainte de domnia tarului Petru I, functiile erau mostenite din tata in fiu pe baza nobletii familiei si a vechimii numelui. Numeroasele conflicte dintre boieri dadeau nastere la intrigi si dueluri. Petru I a operat o schimbare in sistem, facand posibila promovarea pe baza meritelor, astfel incat si taranii, daca se dovedeau a fi competenti, puteau, in timp, deveni nobili. Teoretic, parea a fi un lucru corect, dar acest sistem a dat nastere unor clase care traiau in lumea lor mica, avida de promovare, care isi dadea importanta exagerata vis-a-vis de concetateni, desi, de cele mai multe ori, gradul lor de cultura nu coincidea cu functia dobandita. Orice ignorant se putea considera nobil.

Axenti Ivanovici este un esantion prelevat din aceasta lume inchisa si alienata a birocratilor. Are peste 40 de ani si atributia sa este ascutirea penelor de gasca, o functie "importanta", intrucat personajul nostru se considera nobil. Cand cineva il acuza de incompetenta sau il trateaza cu superioritate, Axenti Ivanovici considera ca acesta este invidios si exclama cu indignare ca el este un nobil. Axenti Ivanovici nu are viata sociala. Hobby-ul lui principal este mersul la teatru si pentru acest lucru se considera un om de cultura, privind cu dispret la colegii sai birocrati care nu se infrupta din deliciile culturale ale Petersburgului. Aroganta sa atinge cote paroxistice cand isi inchipuie ca fiica superiorului sau i-ar putea oferi o sansa si cand ajunge sa-si inchipuie ca este noul rege al Spaniei.

Satira lui Gogol nu se aplica doar la o anumita epoca sau la un anumit spatiu. Societatea in care traim abunda in indivizi care, primind un strop de autoritate, ajung sa-si inchipuie ca fara ei Pamantul nu s-ar roti in jurul axei, indivizi limitati, fara pic de cultura si bun simt, care ii privesc de sus pe cei mult mai virtuosi decat ei. In lumea lor mica, inchipuita, sunt "regi ai Spaniei", dar, priviti din afara, nu difera prea mult de schizofrenicul Axenti Ivanovici.

Impresii despre "Insemnarile unui nebun"

Nu citisem pana acum Gogol, desi il aveam in biblioteca. "Insemnarile unui nebun" mi-a starnit interesul la inceput, apoi am inteles ca e nebunia pe care fiecare o traieste la un moment dat, cand viseaza prea mult, cand tinde la o pozitie sociala peste limitele sale. Comparatia intre catelusa si "cateaua" - femeie, fiica patronului sau... m-a amuzat putin. Finalul a fost sfasietor... trist... neasteptat...

Acum, continuu cu "Nasul" care mi se arata a fi mai interesanta.

Însemnările unui nebun sau inocenţa faţă în faţă cu răutatea

Însemnările unui nebun este prima mea lectură aparţinând lui Nikolai Vasilievici Gogol, la început nu am ştiut la ce să mă aştept iar în final mi-am dat seama că am rămas cu un amalgam de impresii. Lucru bun, ce-i drept, tot ce rămâne este o analiză a lor, mai mult sau mai puţin coerentă.

Nu aş putea realiza o analiză a contextului, deşi asta ar fi cea mai pertinentă abordare, nici măcar nu pot spune despre N. V. Gogol dacă a fost cunoscut mai degrabă ca dramaturg decât ca prozator, şi nici Rusia anilor 1800+ nu-mi este familiară, aşa că am să fac totul simplu şi frumos, adică la nivelul simţului comun al unui "cititor amator".

Nu aş refuza niciodată poveştile unui nebun frumos, şi aşa e nebunul nostru: frumos, zăpăcit, îndrăgostit şi inocent.

Nu am să stau să comentez nebunia lui Axenti Ivanovici, scrisorile căţeluşei Meggy au fost o "inervenţie" nesănătoasă, cu siguranţă "not my cup of tea"; în ciuda acestui fapt, am continuat să citesc, de dragul nebuniei, de curiozitate şi în căutarea acelui "ceva" care trece o lectură din "anost şi plictisior" înspre "cel puţin interesant".

Am fost surprinsă de felul cum ideea nebunului îndrăgostit se evaporă printre rânduri, parcă ai trece de la o poveste la alta. În primă parte totul gravitează în jurul pasiunii lui faţă de Sophie, stângăciile şi încercările lui de a o cunoaşte, de a avea acces la un foarte puţin din lumea ei, ca mai apoi , odată cu "drama" Spaniei de a rămâne fără rege, trece şi cititorul în altă "dimensiune".

Partea a doua a însemnărilor e tristă, imaginaţia lui e simpatică, dar felul cum cei din jur reacţionează la visul lui este trist. În final, totul devine o dramă, o situaţie nefericită a inocentului, a visătorului în luptă cu 'normalul', într-o luptă în care şansele nu au fost, nu sunt şi niciodată nu vor fi egale.

Insemnarile unui nebun - Gogol - Discutii

Acest post nu este o recenzie, ci o provocare la discutii. Nu va sfiiti sa scrieti, sunt curioasa cum vi s-a parut. Mi-ar placea ca fiecare din cei care au citit cartea sa dea un verdict.

Mie nu mi-a prea placut, desi sunt constienta ca daca Gogol a ajuns asa mare, o fi bun. Nu gust eu genul acesta de carti. M-a constientizat, totusi, de drama persoanelor cu boli psihice si de necesitatea unui sistem bun medical-social care sa le asigure acestora o viata decenta, chiar daca sunt internate in azile. Stiu ca acum e foarte diferit fata de cum era atunci, si totusi e insuficient dezvoltat.

Am gasit si un citat cu care m-am identificat: "Mi se pare ca una dintre marile fericiri de pe lumea asta e sa-ti poti impartasi simtamintele si impresiile." Si eu cred ca bucuria nu are valoare decat daca o imparti cu ceilalti. :)

Voua cum vi s-a parut?