Despre omul frumos –pledoarie despre viaţă aşa cum ar trebui ea traită

“Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.”

“Ne-a luat parteneri în a face lumea asta pană la veacul veacurilor. Din punct de vedere teologic, aceasta se numeşte raport teandric. Este un lucru extraordinar: eu sunt partenerul lui Dumnezeu! Deci, nu un lucru de infatuare. Ţi s-a dat un lucru extraordinar; şi atunci mintea se dezrobeşte, pentru că tu eşti partenerul lui Dumnezeu. Dar, dacă tu – primul animal pe care l-a dresat omul a fost omul – te laşi dresat şi biciuit de către fratele tau omul şi ai ales să fii victimă, atunci Dumenzeu nu te mai ajută. Pe când, dacă tu alegi să fii partenerul lui Dumezeu, toate lucrurile astea dispar, eşti liber.”

După lectura cărţii cuvintele spuse de mine par sărace, lipsite de substanţă. în raport cu însufleţirea care ţâşneşte din carte. O să încerc să explic cum am văzut eu cartea. Am văzut-o, aşa cum am spus, ca pe o pledoarie pentru o viaţă trăită altcumva, în care lumea e percepută alminteri, o lume în care fiecare clipă e trăită intens, atent şi doare, o lume în care totul are sens şi valoare.În “Scrisori imaginare” Paler spunea:” Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede limpede că nu negaţia era rostul lui". Cred cu tărie că este vorba de lumea percepută după acest moment de luciditate. O lume care se aseamănă, probabil, cu lumea văzută de Pavel după întâlnirea de pe drumul Damascului.

Un om frumos intr-o Romanie profunda

Mai intai de toate, vreau sa multumesc celui/celei care a propus acesta carte. Pentru mine, cel putin, a fost o surpriza sa descopar cum scrie (descrie) Dan Puric, parca numai pe intelesul meu, ce se intampla in Romania mea. Nu am mai nimic cu care sa ma scuz de totala dezinformare in care ma lafai de cand ma stiu in ceea ce priveste politica, economia situatia tarii in general. Niciodata nu ma uit la televizor sa vad stiri ingrozitoare despre oameni, natiuni, guverne. Mai bine spus, sunt omul care inchide televizorul. N-am vazut in viata mea o emisiune de stiri de la cap la coada si, deasemenea, n-am citit vreodata un ziar intreg care informeaza despre situatia acestei tari la vreun moment dat in istoria ei contemporana. Ignoranta mea are o sigura motivare, aceea de a ma lasa sa traiesc fericita cu eaJ Prefer sa raman optimista, sa-mi vad de viata mea, sa ma preocup de lucruri vesele si sanatoase decat sa fiu zilnic conectata la toate catastrofele de pe lume. Si am trait mult si bine asa, concentrata pe rasarituri de soare, habar n-avand ce se petrece in jurul meu. Puteti sa ma condamnati, aveti tot dreptul, eu doar v-am marturisit cu toata sinceritatea ce fel de roman sunt: unul neutru, optimist, care se concentreaza pe a trai.

Inainte de orice alte afirmatii, trebuie sa va spun ca am emigrat odata si ca m-am intors inapoi dupa 3 saptamani. Dupa prima saptamana deja mi-am dat seama ca nu as putea vreodata trai intr-o alta tara, dar inca alte 2 saptamani m-am chinuit sa ma intorc, pentru ca intoarcerea a fost mult mai anevoioasa decat plecarea. Cel mai groaznic lucru pe care l-am simtit acolo, in scurta mea sedere, a fost ca nu reprezint nimic, ca nu sunt nici macar un punct pe harta, ca nu am nicio istorie, nicio limba materna, ca nu valorez nimic, atata timp cat radacinile mele sunt la mii de km distanta. A fost suferinta cea mai profunda din viata mea, perspectiva unei existente adoptive. Eram intre adolescenta si maturitate cand am emigrat si motivele nu erau nici financiare, nici sociale, deci irelevante in discutia depre Romania profunda, cert este ca a fost cea mai incarcata spiritual calatorie, care m-a facut vreodata sa ma gandesc la mine ca romanca. Mi-a placut ce am descoperit si de atunci am fost omul care apara imaginea tarii sale. Atat de sila mi-e de sloganul „sunt roman si asta imi ocupa tot timpul”, de toti desteptii care arunca cu noroi in orice e romanesc, dar nu vad pe nimeni care sa spuna ceva productiv, care sa arate cu degetul catre lucrurile bune din tara asta, care cu siguranta exista, care sa propuna ceva concret, nu doar sa distruga si sa denigreze. Tot timpul le este ocupat de a critica ce nu merge, in loc sa-si foloseasca timpul si energia pentru a crea ceva. Si aici apare Dan Puric, care apara tara asta chinuita, care avea rascoale pe vremea cand alte tari aveau zgarie nori. Si-mi da intr-adevar nadejde ca nu este totul pierdut, ca exista oameni frumosi!

Amalgam de idei despre omul frumos

Cartea lui Dan Puric mi-a placut fiindca se pliaza pe partea mai 'sentimentala', mai idealista din mine. Si nu intamplator zic idealista, fiindca multe lucruri prezentate in carte sunt utopice , am vrea cu totii sa le ducem la capat dar pana la urma, ciocnindu-ne de o realitate brutala a societatii, ne intoarcem la partea rationala a noastra. Spre exemplu, Dan Puric vorbeste despre a pleca sau a nu pleca din tara, aducand in discutie dialogul intre pamant si om, om care ar trebui sa se simta responsabil si datornic pamantului .

'-Am sa plec din tara asta! spuneam scrasnind din dinti. E plina de ceva rau, nefiresc!
-Ba n-ai sa pleci!, imi raspundea pamantul inghetat, calcat de bocancii mei soldatesti.
-Ce stii tu, tarana ce e viata?...Si, mai ales, ce e viata mea?...Vreau sa fiu fericit!
-Viata ta suntem noi, fericirea ta suntem noi. Tarana asta pe care o calci suntem noi, imi striga pamantul.
Cine sunteti voi?'

Intr-adevar, scrasnirea aceasta din dinti, indignarea e sentimentul cu care iti parasesti tara, dar nu o parasesti fiindca vrei, ci fiindca nu ai de ales. Si pana la urma, tara ta e aceea care se muleaza cel mai bine pe structura ta interioara si aceea care iti ofera recunostinta in schimbul a ceea ce oferi tu la randul tau. Eminescu, Brancusi, Eliade, Ionesco sunt multe nume mari care demonstreaza acest fapt. Simteam nevoia sa spun acest lucru fiindca uneori, idealizand lucrurile, atunci cand ajungi sa te confrunti cu o alta realitate, diferita de cea conceputa de tine, apare un gust de dezamagire, coplesitoare chiar. Iar Dan Puric, in 'Despre omul frumos' portretizeaza intr-adevar omul frumos, insufla un dram de speranta, expune idei ideale, dar uneori greu de pus in practica, daca ne raportam la existenta reala. Sau cel putin, asa vad eu lucrurile. :) Vad mai degraba aceasta carte ca pe o iesire din cotidian si ca o imigrare spre un taram al puritatii, al simplitatii..E ca o incurajare spre a simti doar lucrurile frumoase din jurul nostru.

Ca si voua, mi-a placut si mie partea in care Dan Puric povesteste franturi ale copilariei sale:

'Iar mai tarziu cand ma duceam la scoala tata imi dadea scutire in fiecare an sa-mi prelungeasca vacanta, vrand astfel sa-mi prelungeasca copilaria.'

Apoi, mi-a starnit hazul comparatia intre omul cu adevarat crestin si cel pios, cea in care Dan Puric isi aminteste cum intr-o duminica, merge la biserica cu sotia sa. Acolo, mirosul de lumanari si tamaie i-au provocat lesinul acesteia, iar Dan, neavand la ce magazin sa alerge intr-o zi de duminica ca sa ii dea ceva sa manance sotiei, intra in biserica unde la o masa, erau adunate cateva batrane carora le-a cerut o bucata de paine. Toate, acelasi raspund: 'nu-ti dau ca nu e sfintita'. Iar crestinul adevarat vine din multime zicand: 'Da, fa, paine, ca-ti trag una de te sfintesc pe loc.'

Tocmai acest lucru lipseste omului crestin, educatia. Fiindca taranul roman 'nu se lasa gandit de gandirea sa, ci se lasa gandit de Dumnezeu'. Pentru el, "Dumnezeu exista tot timpul, chiar si atunci cand pare ca doarme.' Deci, poporul roman este un popor crestin, dar acest crestinism este mai degraba unul 'mostenit' din familie in familie, cu preponderenta in mediul rural, unde oamenii nu isi pun intrebari. 'Cine e acest Dumnezeu?', 'De ce ma inchin Lui?', 'De ce merg la biserica?'. Astfel , Dan Puric contureaza taranul roman credincios, dar nu si taranul roman ignorant. Ori, ca sa ne intelegem pe noi in intregime, avem nevoie de ambele lucruri. Ceea ce autorul realizeaza in opera sa este un taram al omului care gandeste cu inima, ganduri pe care ratiunea nu le poate intelege.

Intalnirea cu Dumnezeu

Ca m-a fascinat povestea lui Puric cu iedul, nu mai e o noutate. Ce mi-a placut, insa, chiar mai mult, e felul in care comuniunea lui cu iedul si cu natura l-a legat de Dumnezeu. Iubesc modul in care lucrurile neatinse de om, autentice, trimit la Creator, felul in care acestea vorbesc si unui copil de 5 ani, si unui intelectual de la Oxford, si unui batran de la tara.

Mi-a placut, de asemenea, si ideea lumii aproape nealterate de om pe care iti vine sa o absorbi in tine versus artificializarea intensa a zilelor noastre. Ce frumos e omul exemplificat in carte, omul apropiat de natura si de Dumnezeu, demn si sincer. Simt ca respir o gura de aer curat citind cartea lui Puric, care subliniaza nadejdea in lucrurile bune in locul nihilismului postmodern.

Voi mai reveni cu postari cand voi termina cartea. Pana atunci, mi-ar placea sa aud mai multe pareri despre carte, fie ele cat de scurte. Am fost uimita sa vad ca unii i-au dat doar nota 1 si sunt curioasa sa aflu motivele pentru care aceasta nu e o carte buna pentru ei.

Eu ii dau 5 ♥♥♥♥♥! :)

Despre omul frumos

"Dar pentru mine mai tare decat adevarul este credinta".

Ma gandeam la acea drama ascunsa in condeiul sufletului, care macina marunt amintirile si se revarsa intr-un tarziu in pagini de trezvie duhovniceasca. Drama constientizata l-a indemnat sa scrie, fara temeri desarte, despre acea valoare a omului frumos - baza nesurpata a cresterii noastre duhovnicesti. Noi nu eram noi fara oamenii frumosi de altadat'.

Cartea mi-a trezit felurite sentimente. Amprenta a fost pusa pe seama faptului ca am simtit o impartasire in gandurile mele. Mi-am spus, usor entuziast: Ce minunat! Nu a lasat sa adoarma copilul din el, acel micut care revarsa candoare si-l preface in om frumos, intr-un om veritabil.

Omul frumos, regasit in capitolul Amintiri de nesters m-a convins asupra modului in care trebuie educat un copil:

 

[...]

 

[...]

Iar mai apoi, copilul, acum mare, a invatat, preluand gestica tatalui, cum sa sarute mana unei femei si cum sa o respecte:

Conchid si subliniez:

"Deci asta e puterea feminitatii, cand taina ei ingenunchiaza stupiditatea masculina. Si atunci am inteles ce poate sa faca o femeie. Nu numai un razboi in Troia, ci si o pace cu Lumea."