Însemnările unui nebun este prima mea lectură aparţinând lui Nikolai Vasilievici Gogol, la început nu am ştiut la ce să mă aştept iar în final mi-am dat seama că am rămas cu un amalgam de impresii. Lucru bun, ce-i drept, tot ce rămâne este o analiză a lor, mai mult sau mai puţin coerentă.
Nu aş putea realiza o analiză a contextului, deşi asta ar fi cea mai pertinentă abordare, nici măcar nu pot spune despre N. V. Gogol dacă a fost cunoscut mai degrabă ca dramaturg decât ca prozator, şi nici Rusia anilor 1800+ nu-mi este familiară, aşa că am să fac totul simplu şi frumos, adică la nivelul simţului comun al unui "cititor amator".
Nu aş refuza niciodată poveştile unui nebun frumos, şi aşa e nebunul nostru: frumos, zăpăcit, îndrăgostit şi inocent.
Nu am să stau să comentez nebunia lui Axenti Ivanovici, scrisorile căţeluşei Meggy au fost o "inervenţie" nesănătoasă, cu siguranţă "not my cup of tea"; în ciuda acestui fapt, am continuat să citesc, de dragul nebuniei, de curiozitate şi în căutarea acelui "ceva" care trece o lectură din "anost şi plictisior" înspre "cel puţin interesant".
Am fost surprinsă de felul cum ideea nebunului îndrăgostit se evaporă printre rânduri, parcă ai trece de la o poveste la alta. În primă parte totul gravitează în jurul pasiunii lui faţă de Sophie, stângăciile şi încercările lui de a o cunoaşte, de a avea acces la un foarte puţin din lumea ei, ca mai apoi , odată cu "drama" Spaniei de a rămâne fără rege, trece şi cititorul în altă "dimensiune".
Partea a doua a însemnărilor e tristă, imaginaţia lui e simpatică, dar felul cum cei din jur reacţionează la visul lui este trist. În final, totul devine o dramă, o situaţie nefericită a inocentului, a visătorului în luptă cu 'normalul', într-o luptă în care şansele nu au fost, nu sunt şi niciodată nu vor fi egale.
Nu aş putea realiza o analiză a contextului, deşi asta ar fi cea mai pertinentă abordare, nici măcar nu pot spune despre N. V. Gogol dacă a fost cunoscut mai degrabă ca dramaturg decât ca prozator, şi nici Rusia anilor 1800+ nu-mi este familiară, aşa că am să fac totul simplu şi frumos, adică la nivelul simţului comun al unui "cititor amator".
Nu aş refuza niciodată poveştile unui nebun frumos, şi aşa e nebunul nostru: frumos, zăpăcit, îndrăgostit şi inocent.
Nu am să stau să comentez nebunia lui Axenti Ivanovici, scrisorile căţeluşei Meggy au fost o "inervenţie" nesănătoasă, cu siguranţă "not my cup of tea"; în ciuda acestui fapt, am continuat să citesc, de dragul nebuniei, de curiozitate şi în căutarea acelui "ceva" care trece o lectură din "anost şi plictisior" înspre "cel puţin interesant".
Am fost surprinsă de felul cum ideea nebunului îndrăgostit se evaporă printre rânduri, parcă ai trece de la o poveste la alta. În primă parte totul gravitează în jurul pasiunii lui faţă de Sophie, stângăciile şi încercările lui de a o cunoaşte, de a avea acces la un foarte puţin din lumea ei, ca mai apoi , odată cu "drama" Spaniei de a rămâne fără rege, trece şi cititorul în altă "dimensiune".
Partea a doua a însemnărilor e tristă, imaginaţia lui e simpatică, dar felul cum cei din jur reacţionează la visul lui este trist. În final, totul devine o dramă, o situaţie nefericită a inocentului, a visătorului în luptă cu 'normalul', într-o luptă în care şansele nu au fost, nu sunt şi niciodată nu vor fi egale.
2 comentarii:
A reaparut! Ieri disparuse postul tau la un momentdat. Buna observatia legata de evaporarea ideilor de dragoste in marea incurcatura cu regele Spaniei.
Posibil sa fi disparut cand operam modificari (asezarea in pagina).
Trimiteți un comentariu