propunere {urmatoarea carte}

Cu destul de multa intarziere va propun si eu o cartulie, una dintre cartile mele de suflet: Spuma zilelor - Boris Vian. Pe foarte scurt, fara nici un fel de divulgare a actiunii, va spun doar ca Vian are talentul de a te plimba pe cei mai indepartati nori din cele mai indepartate galaxii ale imaginatiei. Ratiunea, logica si normalitatea nu mai exista, te poti astepta la orice, de la pesti care se plimba tacticos cu umbrela prin ploaie pana la oameni cu pielea albastra ce pot respira sub apa. Asteptati-va la orice si nu va asteptati la nimic :)

In cazul in care ati citit-o deja, sau vreti altceva, as mai propune una, cartea mea preferata din toate timpurile, dar care nu cred ca se gaseste undeva altundeva decat la mine in biblioteca :p Pentru orice eventualitate, v-o spun, si din partea mea v-o si imprumut, in sistem din mana in mana (sau din posta in posta) cu singura rugaminte ca in final sa se intoarca la mine. Cartea se numeste Zeii prind soareci de Dimitrie Stelaru :)

Ps: administratorii sunt rugati sa modereze acest post daca cred ei de cuviinta ca e mai ok sa ramana o singura sugestie :)

Pupici si spor la citit!

Gratiela, aka fata verde :)

Memoriile unei gheise - impresii

Nu stiu cum stau lucrurile in cazul celorlalti dar eu, eu chiar aveam nevoie sa citesc "memoriile unei Gheise'. Lectura asta fost un fel de experienta pe care o pot compara cu usurinta cu un dus cu apa rece - exact ce au nevoie ingamfatii cand au ajuns sa creada ca le-au auzit, citit si interpretat cam pe toate.

Mi-am dat seama ca nu e asa, chiar deloc. Viata din Gion nu o pot compara cu nimic din ce cunosc fara a imi asuma riscul de a pierde, degrada sau accentua detalii, elemente sau componente culturale. Daca aparent e ceva ce am mai vazut eu si prin alte parti, in realitate e diferit. Imi permit si nu ezit sa trec peste previzibilitatea povestii in unele parti, putin conteaza chiar si faptul ca e rezultatul imaginatiei autorului si ca nu e cu adevarat 'memoriile unei gheise' asa cum sugereaza titlul cartii. Am siguranta ca amintirile gheiselor din Gion sunt cu mult mai expresive si cutremuratoare, viata bate filmul, viata bate imaginatia, nu?

Admit, si pe mine m-a plictisit putin partea de inceput, de du-te-vino, fara sa se intample nimic interesat, nemaiauzit sau cel putin altfel; mai apoi m-a captivat, m-a uimit, m-a cutremurat, m-a dezamagit si m-a bucurat.

E o carte despre viata, asa cum poate nu o cunoastem, e despre a accepta ce ti se ofera, a te multumi cu ce ai, a te lasa definit si a trai cu tine insuti.

E surprinzator cum toate personajele de aici lupta sa supravietuiasca individual fara a realiza ca pot trai armonios impreuna fara a se mai pune problema luptei pentru supravietuire. Si e agonic si trist cum pana si cea mai placuta si sincera relatie, cea dintre Chiyo si Pumpkin, se stinge si este inlocuita cu ura si tradare. Trec peste povestea de dragoste dintre Sayuri si the Chairman, nu e chiar tipul meu de poveste desi admit ca a fost bine gandita, imprevizibila chiar. Si cum tot am adus (prea putin) in vorba personajele cartii, nu pot sa nu imi exprim admiratia fata de Nobu, deosebit caracter, de-a dreptul cuceritor, in ciuda aparentelor.

Tin sa precizez cat de mult m-a ajutat filmul in completarea imaginii acestei povesti, se pare ca o parte a fost filmata chiar in Gion, fantastic lucru, plus ca a adus viata imaginilor fara culoare si textura din mintea mea, e chiar obligatoriu sa vedeti si filmul, chiar daca pe alocuri pierde multe detalii, ba chiar le cam transforma in ceva cu totul diferit.

Cam atatea am avut de spus, ma bucur ca am citit aceasta carte, e chiar un castig. Recomand.

Memoriile unei gheise... pareri la fix jumatatea cartii

Din pacate timpul zboara atat de repede, inca m-am trezit acum 3 zile ca trebuia sa incep noua carte, noroc ca a fost postata pe scribd... Mailul meu nu imi mai arata nici un mesaj de la voi, iar treburile cotidiene si nu numai aproape ca m-au transformat in robot. Dar revenind...

Am inceput cu elan si mult entuziasm, vazusem deja filmulul si desi mi se paruse putin sec, si parca derulat la prima viteza, luni dimineata la ora 6 am incarcat pdf-ul pe ebook si-am inceput, caci deh... o saptamana buna se cunoaste de luni dimineata :).

Cu fiecare pagina mi-a scazut etnuziasmul, nu mai sunt la fel de incantata ca atunci cand am vazut postat titlul noii carti. Mi se pare ca e scrisa asa cam prea in jurul cozii, desi actiunea pare derulata rapid, parca tot bate pasul pe loc, iar atmosfera... lipseste. Imi lipsesc pasajele care sa ma ajute sa reconstitui atmosfera anilor, sa nu uitam ca vorbim de timpul de dinaintea primului razboi mondial. Poate ca e de vina formatia mea, ca-mi plac mie descrierile de locuri care ma ajuta sa-mi imaginez si sa intru in atmosfera de atunci, dar prea sunt in prim plan gheisele si nimic in jur.

Cand eram mica mama ma punea sa desenez ce imi citise ea cu o seara inainte, probabil o poveste sau ceva. Daca ar trebui sa desenez acum o singura scena, nu cred ca as avea destul de multe informatii care sa imi lase imaginatia sa zboare; si de-aici imi permit sa cataloghez cartea fiind "putin seaca"... dar ramane totusi o carte buna.

Ma-ntorc... poate pana la pagina 501 imi schimb parerea. Spor la citit!

"Franny si Zooey" - Despre superficialitate si alte chestii

"Viciul suprem este superficialitatea", spunea Oscar Wilde in "De Profundis". O cunostinta de-a mea, nu dau nume, avea sloganul "Ignorant, dar fericit". Cred ca, intr-un fel, ambele sunt adevarate. In sensul ca persoanele inclinate spre introspectie au tendinta sa observe mai usor si neregulile din jurul lor, incompatibilitatea lor cu mediul, si sunt marcate mai profund de acestea. Fie se revolta (productiv sau autodistructiv), fie se plafoneaza. Sau, poate, la fel de adevarat, e ce spunea L. M. Montgomery (in traducere libera): "Cei ce se pot avanta spre cele mai mari inaltimi, pot si sa se scufunde in cele mai adanci abisuri, iar firile care simt bucuria cel mai intens sunt si cele care pot suferi cel mai acut". Ah, firea umana e uneori imposibil de complexa!

In cazul lui Franny, nu stiu daca se poate vorbi de despresie severa. Poate nici macar de depresie.  Mai degraba de criza inevitabila provocata de acumularea unui bagaj intelectual si spiritual la o varsta prea frageda pentru a sti cum sa-l foloseasca. Criza declansata in timpul facultatii, intr-o perioada de expansiune a universului cunoscut pana atunci, intr-un moment de confruntare cu alte valori (sau non-valori) si de necesitatea gasirii propriului loc in configuratia asta. E o situatie pe care o intampina, probabil, majoritatea tinerilor. Poate difera numai intensitatea cu care fiecare o simte. Si, intrucat ne este teama de necunoscut si avem nevoie de un sprijin, de un ghid, uneori acest moment critic se transforma intr-o cautare spirituala.

Mi-ar fi placut ca Salinger sa dezvolte mai mult subiectul. E mult prea profund si se termina oarecum in coada de peste, cu o povestioara pe care eu am gasit-o, sa ma iertati daca aveti alta parere, de prost gust. Ma refer la cea cu "Grasana". As fi vrut sa mi se dea niste indicii privind motivele pentru care si-a luat viata Seymour. Practic, toti fratii Glass au trecut prin asta si fiecare a reactionat diferit: Seymour s-a sinucis, Buddy s-a izolat, Zooey s-a adaptat. E oarecum o variatiune pe aceeasi tema cu "Jocul ielelor".

O, si, a propos, faza cu emisiunea de radio m-a dus cu gandul la The Royal Tenenbaums. Ok, ok, comparatia e deplasata...

As fi avut multe de comentat referitor la aspectele religioase, la ce implica rugaciunea. Sau la ce nu implica, mai bine zis (ii dau dreptate Laurei - Aproapealb, la afirmatia despre mantra). Sau despre ce inseamna strangerea comorilor in cer. Insa am observat ca mie imi e greu sa citesc postarile prea lungi. Asa ca voi da dovada de altruism si voi incheia aici :)

A doua tema de discutie

A doua temă de discuţie ar putea fi critica din vieţile noastre (atât cea pe care o facem cât şi cea pe care o obsevăm – din păcate – din plin în jurul nostru). Am remarcat foarte multă critică (nici măcar n-aş numi-o distructivă ci) inutilă în jurul meu. Foarte mulă lume se găseşte să comenteze pur şi simplu. Fără un alt alt scop decât critica în sine. Oamenilor le place să-şi manifeste critica şi dispreţul faţă de semeni. De exemplu am fost la un eveniment organizat în aer liber – o expoziţie canină. S-a găsit repede cineva să spună că nu e bună organizarea, că nu este delimitat bine traseul, că “aşa-i la noi”. Problema a fost că doar a criticat, nu a avut nicio observaţie constructivă. Sau altele: vai ce oribil e acel afiş de teatru sau ce bluză verde are respectiva. În general critica de tipul ăsta nu este raportată la o normă ci la opinia subiectivă a "criticului" care face din propria preferinţă etalon pentru judecarea (şi condamnarea!) celor din jur. Ce legătura are asta cu cartea? Păi are. Să vedem.

Dar ceea ce nu-mi place mie, e felul cum vorbeşti despre toţi oamenii ăştia. Vreau să spun că nu numai că dispreţuieşti valorile pe care le reprezintă - îi dispreţuieşti chiar pe ei. Prea faci din asta o chestiune personală. Dar când imi vorbeşti despre el [prof. Tupper], o faci de parcă părul lui ar fi inamicul tău numărul unu. Asta nu-i cinstit şi o ştii foarte bine. Dacă vrei să te războieşti cu sistemul, atunci treci la atac pentru că inamicu-i acolo, nu pentru că nu îţi place freza lui sau afurisita lui de cravată. (Zooey)

Critica vizează nu esenţa ci o formă inofensivă. Motivele şi mijloacele criticii sunt adevăratele probleme în caracterul oamenilor de azi. Nu ai cum să produci o modificare calitativă moral criticând o formă de exprimare, problema esenţială fiind faptul că această critică vizează exclusiv şi nedisimulat forma fără a o interesa dacă este legat de ceva mai profund. Astfel critica nu se îndreaptă de fapt asupra realităţii însăşi ci asupra modul în care credem noi că realitatea este sau am vrea să fie. Critica dispretuieste omul.

Omul nu se schimbă chiar aşa de mult între zece şi douăzeci de ani - la drept vorbind nici între zece şi optzeci.

Ce parere aveti despre critica? V-ati confruntat cu asa ceva? Cu persoane mereu nemultumite? In ce fel va exprimati critica? In ce fel se pot oamenii schimba?

Opinii si prima tema de discutie

Am citit cartea în două sesiuni difeite şi separate de o perioadă relativ lungă de timp. (Însemnările ce urmează le-am făcut pe parcursul citirii). În primul rând, citind secţiunea “Frany” am avut un sentiment destul de ciudat pe care nu l-am mai experimentat la nicio carte – aveam impresia că citesc retrospectiv, că citesc “în urmă” ceva trăit şi uitat. Cred că e vorba de universalitatea simţămintelor discutate de Franny. Şi anume ea era vocea tutror acelora asupra cărora se făceau presiuni pentru a avea o carieră de succes, pentru a nu da greş, pentru a face ceea ce era “de datoria” unui student. Nu puteam să nu simt acel iz american de “be number one”. Aşadar Frany se exprima împotriva luptei afirmării de sine cu orice preţ, împotriva egocentrismului. Mi-a plăcut în acest context ceea ce îi scria Buddy lui Zooey “Tot ceea ce faci fă cu toată fiinţa ta”.

Suntem cu toţii nişte imbecili că ne lăsăm duşi de val şi uităm de lucrurile esenţiale. Orice lucru care se întâmplă pe lumea asta îl raportăm mereu la propria noastră persoană, la eul nostru afurisit.

“Zooey” am citit-o la distanţă de vreo 2 săptămâni, pe parcursul a două zile. Faptul remarcabil este că deşi s-ar putea spune că în carte “nu se înâmplă mai nimic” aceasta nu este deloc plictisitoare. Secretul cred că stă în abundenţa dialogului însă nu atât prin constrcţia acestuia spre o finalitate clar avută în vedere de autor, nu pare a vrea să ducă cititorul undeva, spre anumite concluzii. Ci pare că se desfăşoară la momentul citirii, cititorul fiind complet absorbit în scenă. Acest efect este obţinut prin descrierile decorului şi prin cearea familiarităţii cu personajele prin atenţia la detalii, la reacţiile personajelor, la mimica lor, la starea psihologică.

Maximum sweetnes, Franny on Bloomberg:

Nu-i aşa că-i drăgăstos? Niciodată nu l-am văzut aşa drăgăstos.Mângâie-l Zooey! Uite ce drăgălaş e. Ia mângâie-l.

O temă de discuţie ar putea fi “comoara” care apare în carte.

Potrivit unei logici elementare, nu-i absolut nicio deosebire între un om ahitat după comori materiale – sau chiar intelectuale – şi unul avid după comori spirituale. Comoara e comoară, ce naiba! (Zooey)

Simplul fapt că nu mă mulţumesc cu orice – că îmi doresc iluminare sau pace în loc de bani, sau prestigiu social sau celebritate ori altceva de genul ăsta – nu înseamnă că nu-s la fel de egoistă şi de preocupată de propria mea persoană ca toţi ceilalţi. (Franny)

Pare că logica e corectă: fie că alergi după X, fie că alergi după Y, tot aia e – alergi după ceva, eşti lacom, vrei să acaparezi. Acest lucru pare să fie văzut în acelaşi fel de Franny si Zooey. Eu însă cred că este evident că nu este acelaşi lucru să vrei de exemplu pace sau să vrei bani. Mai bine o masă sărăcăcioasă cu verdeţuri şi pace decât o masă îmbelşugată cu ceartă scrie undeva.(Să fie vorba despre atitudinea pe care o ai în timp ce îţi urmezi ţelul? Adică vrei cu disperare faimă sau pace sau bani. Îţi faci un idol astfel. Nu cred.) Eu cred că mai degrabă cheia înţelegerii acestei chestiuni stă în filosofia de viaţă cu care cei doi au fost crescuţi şi anume aceste firmaţii sunt făcute dintr-o perspectivă budistă asupra lumii. Budismul spune că problema cea mai mare a omului (spre deosebire de creştinism care spune că este păcatul) este dorinţa. Omul îşi doreşte şi astfel ia naştere suferinţa. Astfel mântuirea este după cum urmează: opreşte-ţi dorinţa, neag-o şi astfel suferinţa va dispărea. Dorinta e rea. Vrei bani şi nu îi ai. Ai o durere cumplită de cap şi îţi doreşti să înceteze. Nu îţi mai dori bani şi vei fi mulţumit cu ceea ce ai. Nu te mai gândi la durerea de cap, ignor-o şi aceasta nu te va mai deranja. De aceea cred că cei doi (şi implicit autorul?) pun egalitate între orice fel de “comori” deoarece ei cred că dorinţa este ceva rău. Creştinismul nu este aici înţeles, se ratează smnificaţia lui, deoarece esenţa acestuia nu poate fi redusă la o mantră, la repetiţia unor cuvinte. Creştinismul nu este să faci ceva (fie că spui o rugăciune pentru a te lumina) ci o relaţie. La sfârşitul cartii Zooey pare să Îl prezinte pe Isus conform Evangheliilor. Rugăciunea este pentru asigurarea prezenţei lui Cristos.

Voi ce credeti despre comori?

(Am postat si pe blogul cel nou. Unde suntem?) :)

Despre curajul de a fi un nimeni (Idei la mijloc de carte)

Voi incepe postarea prin a va spune ca am gasit o modalitate foarte usoara de a citi cartea Franny si Zooey. Nu am reusit sa o cumpar si linkul de pe scribd avea un format tare greu de citit, insa am gasit-o pe Wattpad si de aici merge foarte repede si relaxant, desi nu sunt nici eu adepta cititului online. Daca vreti sa-i dati o sansa, intrati aici.

Romanul lui Salinger m-a surprins placut inca din primele pagini, in care am aflat cate ceva despre cartea pe care o citeste Franny. Am fost uimita sa vad ca Salinger, autor american, stia de o cartulie religioasa anonima a unui taran rus, cartulie pe care am citit-o si o am si eu.

Am aflat de Pelerinul rus din Jurnalul fericirii al lui Steinhardt, unde era descrisa ca o carte care ori te schimba pentru totdeauna, ori te lasa indiferent. Descrierea facuta de Steinhardt Pelerinului rus pare a se potivi si in romanul lui Salinger, cartea schimband intreaga perspectiva a lui Franny.

Pentru ca sunt abia la mijlocul cartii, nu imi voi spune parerea de ansamblu, ci ma voi concentra pe niste fragmente care m-au impresionat cum nu multe carti reusesc.

M-a atras in mod special argumentarea lui Franny pentru renuntarea la teatru si pledoaria sa pentru curajul de a fi un nimeni.

"Mai intai de toate, mi s-a parut tare de prost-gust sa doresti sa joci pe scena. Vrea sa zic ca faci atata parada de propria ta persoana. Nu mai puteam suporta, cand jucam intr-o piesa, sa raman in culise la sfarsitul spectacolului. Toata multimea aia de infumurati care alearga de colo-colo si se cred teribil de generosi si afectuosi. Care se pupa-n bot cu toata lumea si se fataie peste tot cu fetele lor sulemite, dar se caznesc sa para grozav de naturali si de binevoitori cand vin prietenii in culise sa te vada. Pur si simplu nu mai puteam suporta.

[...]

- Eu atata stiu - ca o sa-mi pierd mintile. Sunt satula de atata egocentrism. Al meu si-al tuturor celorlalti. Sunt satula de toti aceia care vor s-ajunga ceva, sa faca fapte mari si asa mai departe, sa devina interesanti. E dezgustator, sau ca da.

[...]

-Ma tem ca tin prea mult sa intru-n competitie, asta ma sperie pe mine. De-aia m-am retras de la Sectia de teatru. Daca sunt asa de obisnuita sa accept valorile celorlalti si daca imi plac aplauzele si-mi place sa ma ridice lumea-n slavi, asta nu-nseamna ca-i un lucru bun. Mi-e rusine. [...]

M-am saturat sa nu am curajul sa fiu, pur si simplu, un nimeni. Mi-e lehamite de mine insami si de toti ceilalti care vor, intr-un fel sau altul, sa rupta inima targului."

M-am identificat mult cu personajul Franny, de la lehamitea de propriul egocentrism pana la sentimentul de innebunire si sunt prinsa acum intre paginile cartii, pentru a-i afla finalul.

Ideile ei m-au trimis la Noica, in De caelo:

"“Mare” e un termen de-al constiintelor orgolioase, cele care in mod obisnuit sfarsesc la deznadejde, intrucit s-au masurat fara rost cu lucrurile de masura carora nu sunt. Absurditatea vointelor de azi e tocmai ca nazuiesc catre mare.

[...]

„Mai putin“ ar insemna faptul mai mic, mai fara rasunet, pentru mai putini, pentru unul singur chiar. Si aceasta ar fi: a nu proclama intotdeauna reforma noastra, ci a o vietui. “

Astfel, consider cartea lui Salinger (in prima ei jumatate, cat am parcurs pana acum) un manifest pentru mic, pentru vietuire in loc de vorba si pentru dezbracarea de noi insine.

Sa avem curajul de a fi un nimeni!

De citit: Franny si Zooey -J.D.Salinger

Dragi cititori,
Am revenit mai repede decat am fi crezut si noi cu urmatoarea carte pe care o vom citi impreuna, precum si cu un nou regulament care ne va ajuta sa ne alegem mai repede si mai bine cartile.

Pe rand, fiecare din noi va propune o carte care va trebui sa respecte niste criterii, o va descrie pe scurt ca sa ne motiveze si sa ne convinga de calitatea acesteia, dupa care o vom citi cu totii. Astfel, nu mai irosim timpul cu propuneri si voturi si nu mai riscam sa citim carti slabe.

Persoana care a propus ultima carte va numi urmatorul membru al clubului care va decide ce citim.
Criteriile de baza pe care trebuie sa le indeplineasca o carte propusa de voi sunt: promovarea unor principii pozitive si criteriul calitatii.

Pentru ca Anca.d a fost prima propunatoare si ne-a convins cu descrierea sa, vom citi in continuare cartea recomandata de ea: Franny si Zooey -J.D.Salinger

Aici este descrierea Ancai:

"Pe foarte scurt, Franny are o criza spirituala si Zooey o ajuta sa vada cum stau de fapt lucrurile. Per ansamblu, Salinger atinge lucruri interesante prin cele citeva personaje, dar pentru mine, miezul cartii a stat mai mult in partea a doua, in discutia cu Zooey. La momentul respectiv, m-a dus cu gindul si la Steinhardt. Mi-a placut si ca totul e destul de simplu si static, in sensul ca sunt scene lungi in aceeasi incapere, ceea ce eu nu am mai intilnit in nicio carte pina acum. Pentru mine a fost captivant. Este o carte deosebita, cu invataminte si cred ca se pot crea si discutii.
Imi pare rau ca acum am cartea imprumutata si nu pot spicui din ea unul/doua paragrafe.
Poate mai ajuta si ce scrie aici: http://www.shmoop.com/franny-and-zooey/franny-glass.html"

Termenul de citire si discutii este de o luna, pana in 22 mai 2011.

Cartea poate fi gasita la 12 ron pe elefant.ro sau gratuit pe wattpad (editare ulterioara) si la biblioteci. :)

Va asteptam parerile, citatele preferate si intrebarile pe marginea cartii. Iar de la tine, Anca, asteptam sa ne spui cine vrei sa propuna urmatoarea carte de citit impreuna.

Multumiri Ancai si lui Dia pentru implicare si idei. Ce ne-am face fara ele? :)

Sa aveti sarbatori luminoase si pofta de citit! :)

Cum sa facem din clubul de carte un club in care se citeste

Dragi si drage,

Am inceput clubul cu mult entuziasm, dar pe parcurs cei mai multi dintre noi l-au pierdut. Dovada? La ultima carte tratata pe Book Club este o singura recenzie (si indraznesc sa cred ca un singur cititor).

Din punctul meu de vedere, motivul pierderii entuziasmului pt clubul de carte nu e greu de vazut. Lista noastra de carti e tare neinteresanta. Mie personal nu mai imi place aproape nicio propunere (si banuiesc ca nici voua, din moment ce nu cititi) si nu vad sensul petrecerii urmatorului an citind niste carti "din obligatie", carti pe care nu le-as fi citit altfel niciodata si din care nu gasesc nimic bun.

Am vorbit si cu Dia si am decis sa facem un alt sistem de selectare a cartilor care vor fi citite.

Pentru ca eu am initiat book clubul, va voi spune si ce viziune am avut initial legata de acesta. Am visat sa citim impreuna carti deosebite, interesante, care provoaca discutii, care ne imbogatesc si schimba ceva din persoana noastra. Pentru mine acestea sunt cartile adevarate.

Astfel, vom sterge toata lista cu propunerile vechi si vom astepta propuneri noi, sub o alta forma.

Fiecare persoana care vrea sa propuna o carte trebuie sa fie foarte bine documentata in legatura cu ceea ce propune (eu as zice chiar ca e bine sa fi citit cartea) si trebuie sa scrie un paragraf de motivare in care sa ne convinga de ce merita citita cartea respectiva. Includeti aici si genul cartii. (Nu spulberati misterul cartii in acest paragraf!) Din cartile propuse vom alege apoi cateva care sunt cu adevarat tentante si pe acelea le vom citi cu drag.

De asemenea, este necesar ca propunerile voastre sa fie usor de gasit la biblioteci sau in format online.

Acestea fiind spuse, astept cu mult interes propunerile voastre (in postari de sine statatoare) si parerile despre propunerile celorlalti.

Zgomot putin

Am văzut povestea din romanul lui Faulkner ca privind printr-un geam aburit şi fragmentat. După primele pagini am fost sceptic că am să înţeleg ceva însă am fost surpins de modul în care se compunea povestirea pe parcurs. Unele momente au fost greu digerabile şi greu de înţeles şi ma întreb dacă nu chiar şi autorul a fost la un momendat încurcat de propria-i scriitură (parcă era aşa: Quentin pune o scrisoare în haină şi una în cutia poştală – apoi se urcă în autobuz – alte chestii – coboară şi îşi duce mâna la buzunarul cu scrisori).

Mi-a plăcut poezia de pe alocuri: Caddy miroasea ca pomii sau lumina scădea încet fără să-şi schimbe calitatea, ca şi cum eu şi nu lumina m-aş fi schimbat pierzându-mi puterea.

Am găsit şi o metaforă extraordinară care pare să exprime esenţa destinului acestei familii (un destin tragic, negru, din care nu mai rămâne nimeni; o familie tristă, perisabilă din care nu mai rămâne nimic, generaţiile urmând aceaşi spirală implacabilă):

Ferestrele noastre erau întunecate. La intrare nu era nimeni. Când am intrat am mers până lângă peretele din stânga dar nu era nimeni; doar scările arcuindu-se în sus în umbră, ecourile paşilor generaţiilor triste ca praful uşor peste umbre, paşii mei trezindu-i ca praful, ca lin apoi să se aşeze iarăşi.

Un alt citat interesant: Banii n-au valoare, contează doar cum îi cheltuieşti.

Are cineva alte idei?

Lectura pentru luna martie si sugestii

Iata ca vine primavara si anotimpul vernal este cel mai potrivit pentru reorganizari. Se simte nevoia si in clubul nostru de carte, care deja are 8 luni (sa ne traiasca!), dar e inca versiunea beta :). Incercam sa gasim solutii convenabile pentru toti. Asa ca vin cu cateva sugestii de la lume adunate:

 

1. Intrucat pasul precedent a fost un pic ambiguu, o combinatie de vot-propunere si schimbare de propuneri, cineva a venit cu ideea de a face o lista alfabetica a titlurilor deja existente si de a le citi pe rand, pana la epuizare (a listei, nu a cititorilor). Dupa ce terminam toate cartile de citit, facem o alta lista. Astfel economisim timpul pe care il pierdem pe votare. Daca sunteti de acord cu aceasta metoda, o vom aplica dupa citirea titlului votat acum, "Zgomotul si furia" de William Faulkner.
2. Am facut o sectiune numita "Biblioteca". Este un cont de Scribd unde ar fi frumos sa incarcam varianta electronica a ceea ce citim pentru cei care nu au la dispozitie cartea tiparita. Unele titluri sunt mai greu de gasit, asa ca va rog sa scanati, daca este posibil, cartea si sa o trimiteti pe adresa clubului, astfel incat sa o incarcam in biblioteca.
3. In legatura cu timpul acordat fiecarui titlu, caci si aici pierdem timp votand, va propun ca celor sub 200 de pagini sa le fie alocate 3 saptamani, iar celor peste 200 pagini - o luna. E suficient timp, iar noi, cand trecem la avizier titlul urmator, stim imediat care este termenul.
4. A propos de avizier, el s-a mutat pe Twitter, asa ca abonati-va ca sa aflati in timp real noutatile!
5. Dupa cum spuneam, au trecut deja 8 luni si am sentimentul ca nu ne prea cunoastem. Am discutat cu Aproapealb posibilitatea mutarii clubului pe o platforma tip forum pentru a beneficia de mai mult spatiu de discutie. Unii se tem de prea multa "vizibilitate". Poate gasim ceva mai privat. Inca nu stim, inca ne familiarizam cu tehnica de pe forumuri, doar va intrebam daca va surade ideea.

Concluzie: Citim si comentam "Zgomotul si furia" de William Faulkner timp de o luna (are peste 300 de pagini) si asteptam, intre timp, impresiile voastre cu privire la sugestiile de mai sus.
 

Citit de primavara

Daca va intrebati la ce se refera titlul, ei bine, cred ca primavara aceasta nu vor inflori doar florile, ci si cartile. Astfel, desi iarna aceasta am hibernat putin cu Book Club-ul, ne intoarcem plini de energie si de ...carti de citit. :)

Aici sunt propunerile ramase, din care fiecare dintre voi trebuie sa voteze una lasand un comentariu la acest post:

• Padurea norvegiana – Haruki Murakami
• Portocalele nu sunt singurele fructe - Jeanette Winterson
• Lituma in Anzi - Mario Vargas Llosa
• Middlesex - Jeffrey Eugenides
• Portocala mecanică - Anthony Burgess
• Scafandrul si fluturele - Jean-Dominique Bauby 
• Femeia in rosu - Mircea Nedelciu, Adriana Babeti, Mircea Mihaies
• Impăratul Muştelor - William Golding
• Mirona - Cella Serghi
• Oscar si Tanti roz - Eric Emmanuel Schmitt
• Toate numele - Jose Saramago
• Zgomotul si furia - William Faulkner
• Harta iubirii - Ahdaf Soueif
• Biblia - Noul Testament
  
• Knulp - Hermann Hesse
• Când greierii plâng - Charles Martin
• Coridoare de oglinzi - Ana Blandiana
• Mataniile - Florence L. Barclay
• Panza de paianjen - Cella Serghi

Daca doriti sa va schimbati propunerea, lasati un comentariu aici cu noua carte propusa.

Votati cartea pe care vreti sa o citim pana miercuri, 23 februarie.

* Dat fiind faptul ca propunerile se mai schimba in aceasta perioada, se pot schimba si voturile.

Despre frumos- "Portretul lui Dorian Gray"

"Portretul lui Dorian Gray" vorbeste despre frumos. Fie asternut pe chip, fie pe panza, pe foaie, frumosul este vazut ca o necesitate a sufletului pentru a ramane viu.

Mi-am adus aminte de personaj intr-o seara, cand aruncandu-mi ochii intamplator pe oglinda, mi-am vazut chipul ce arata parca dintr-o data maturizat. M-am cutremurat in sinea mea si mi-am dat seama atunci cat de adevarat este versetul acela din Proverbele care spune ca frumusetea este trecatoare. Fiecare din noi doreste sa-si pastreze frumusetea. Dar deseori m-am mustrat in sinea mea si mi-am spus ca daca frumusetea nu se gaseste in mine, nu o voi gasi nici pe chipul meu. Pentru ca ce nu a stiut Dorian, eu am invatat in cativa ani. Frumusetea fizica paleste in fata unei frumuseti a sufletului.

Recunosc ca pe ici pe colo m-am indentificat cu ambele personaje. Pe de o parte, fiinta mea ascunde un Dorian Gray, mereu dornic de a ramane frumos pe dinafara, iar pe de alta ascunde un Basil Hallward care oglindeste sufletul sau in creatie, care vrea sa lase o urma de frumos in lume.

Despre arta lui Dorian Gray

Multe ar fi de zis despre învăţămintele lordului Wotton către mai tânărul său discipol, domnul Gray, dar evident că nu sunt general valabile, la fel cum şi arta place sau nu, are suflet sau nu.

Am ţinut tare mult să citesc cartea asta după ce am văzut ultima ecranizare şi după ce o bună prietenă mi-a spus că este un manifest pentru artă. Filmul m-a dezamăgit în oarece măsură, manifestul m-a încântat. Parcursul domnului Gray pare la fel de imposibil de crezut şi de înţeles precum nopţile pierdute de un artist în căutarea culorii perfecte.

Frumuseţea artei constă în frumuseţea sufletului artistului care a creat-o. În operele de artă sunt bucăţi din artist, bucăţi din omul care a creat acea operă.

Opinii - Potretul lui Dorian Gray

Pe scurt cartea mi se pare oarecum simetrică având două capete foarte bune şi un mijloc destul de plicticos. Partea de început, primele dialoguri dintre tineri este fascinantă, pe alocuri m-a făcut să mă gândesc la dialogurile lui Platon. Sfârşitul este de asemenea fabulos – ma refer la ideile exprimate pe ultimele pagini.

Redau mai jos câteva gânduri aşa cum le-am scris la momentul citirii pasajelor respective.

Modul în care apare ruptura între Dorian Gray şi Sibyl Vane cred că nu trebuie supra-analizat şi este cât se poate de simplu. Nu trebuie căutat un vinovat între cei doi: pur şi simplu nu erau făcuţi unul pentru altul. Fata era complet singură înainte de a-l întâlni pe Dorian, trăiat într-o lume urâtă în care nu avea idealuri, nu avea vise personale. Trăia o viaţă mărginită, singurul loc în care îşi găsea implinirea era scena deoarece acolo îşi găsea refugiul în fiecare poveste pe care o juca. Pe scenă arată ce putea fi, era locul în care se descătuşa. Dorian o vede pe scenă şi o iubeşte pentru frumuseţea ei şi pentru modul în care se exprimă pe scenă. Modul în care simte că poate fi împlinită dragostea dintre ei este de a se căsători cu ea şi de a-i asigura tot ceea ce are nevoie pentru a-şi urma visul: actoria. Doreşte să îi asigura o carieră strălucită. Deoarece actoria îi revela fiinta asa cum era, el asta dorea să împlinească, era parte a pasiunii lui. Sibyl în schimb, în momentul în care se îndrăgosteşte de ea, pierde orice interes pentru altceva decât Prinţul Fermecat şi vede că totul este meschin în comparaţie cu dragostea lui. De aceea se dezice de arta ei. Şi aici intervine ruptura. Vedem registre diferite de percepţie şi de acţiune. Nimeni nu a greşit, Dorian însă pare crud. Ar părea în acest moment că dragostea lui a fost reală deoarece îi pasă de ea. (Com. ulterior: poate fi vorba de vanitate, ca şi cea de la sfârşitul cărţii?) Sinuciderea Sibylei probabil a fost concepută sub influenţa tragismului shakespearian însă modul de punere în aplicare e lipsit de originalitate. Sinuciderea ridică două cauze: fie dorinţa de a-l pedepsi pe Dorian fie lipsa de sens a propriei vieţi. Rezultă o foarte şubredă dragoste între cei doi.

Transformarea lui Dorian Gray mi se pare neverosimilă. Cum s-a ajuns de la neprihănitul cu bucle aurii care determina noi abordări artistice la bruta fără inimă însetată după lux şi sânge? Acel mijloc plicticos al cărţii nu conţine aproape deloc descieri ale păcatelor lui. Frumuseţea artei este legată de decadenţa spiritului şi a moralităţii. Dar este corectă această abordare a autorului? A-i atribui în mod gratuit lui Dorian Gray toate mizeriile întâmplate de-a lungul istoriei constituie o imagine grotescă. De ce o societate (cea contemporană lui Wilde) şi întruchipată aici de D. Gray, este vinovată de întreaga istorie a imoralităţii şi a desfrânării? Probabil nici nu poate fi vorba de atingerea unui maxim al degradării darămite de o sumarizare a păcatelor civilizaţiilor.
Ceea ce urmează în carte este plictisitor şi nu găsesc o devenire a personajului ci acesta pare să împlinească un destin morbid; Dorian pare a acţiona sub imperiul unui destin implacabil, a unui dat de care nu poate scăpa.

Uciderea lui Vane pare să înlăture orice posibil act de pocăinţă autentică. Este al doilea moment al cărţii când m-am gândit la filmul Match Point.

Finalul este genial şi cred că oricare altul ar fi fost complet ratat. Dar ultimele pagini merită o recenzie separată.

Portretul lui Dorian Gray

Portretul lui Dorian Gray (Oscar Wilde) este urmatoarea carte pe care o vom citi si discuta impreuna. Poate fi citita online accesand acest link: http://www.scribd.com/doc/27100274/Portretul-Lui-Dorian-Gray

Avand in vedere ca are 270 de pagini, cat timp credeti ca ar trebui sa-i alocam?

Propuneti o noua carte pentru citire

Imi cer scuze pentru intarzierile din programul nostru de citit. Rapusa de amigdalita, febra si dureri de cap nu am mai organizat nimic pe aici. Dar uite ca astazi am revenit si va astept pe toti cu un vot pentru cartea pe care doriti sa o citim in continuare.

Propunerile ramase sunt:

• Padurea norvegiana – Haruki Murakami
• Portocalele nu sunt singurele fructe - Jeanette Winterson
• Lituma in Anzi - Mario Vargas Llosa
• Middlesex - Jeffrey Eugenides
• Portocala mecanică - Anthony Burgess
• Ben Hur - Lew Wallace
• Femeia in rosu - Mircea Nedelciu, Adriana Babeti, Mircea Mihaies
• Impăratul Muştelor - William Golding
• Mirona - Cella Serghi
• Oscar si Tanti roz - Eric Emmanuel Schmitt
• Toate numele - Jose Saramago
• Zgomotul si furia - William Faulkner
• Harta iubirii - Ahdaf Soueif
• Vechiul Oras Imperial - Yasunari Kawabata
• Portretul lui Dorian Gray - Oscar Wilde
• Domnisoara Christina - Mircea Eliade
• Tu - al meu - Erri de Luca
• Coridoare de oglinzi - Ana Blandiana

Deadline pentru vot: Duminica, 21 noiembrie 2010

Ce facem cu Jurnalul unei fete greu de multumit?

Mai multe persoane au sugerat sa nu mai citim Jurnalu unei fete greu de multumit (Jeni Acterian) sau sa comentam doar fragmentul audio, deoarece e o carte mai greu de gasit la biblioteci si cu un numar mare de pagini.

Ce parere aveti? Citim cartea aceasta sau o votam pe urmatoarea?

Despre omul frumos –pledoarie despre viaţă aşa cum ar trebui ea traită

“Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.”

“Ne-a luat parteneri în a face lumea asta pană la veacul veacurilor. Din punct de vedere teologic, aceasta se numeşte raport teandric. Este un lucru extraordinar: eu sunt partenerul lui Dumnezeu! Deci, nu un lucru de infatuare. Ţi s-a dat un lucru extraordinar; şi atunci mintea se dezrobeşte, pentru că tu eşti partenerul lui Dumnezeu. Dar, dacă tu – primul animal pe care l-a dresat omul a fost omul – te laşi dresat şi biciuit de către fratele tau omul şi ai ales să fii victimă, atunci Dumenzeu nu te mai ajută. Pe când, dacă tu alegi să fii partenerul lui Dumezeu, toate lucrurile astea dispar, eşti liber.”

După lectura cărţii cuvintele spuse de mine par sărace, lipsite de substanţă. în raport cu însufleţirea care ţâşneşte din carte. O să încerc să explic cum am văzut eu cartea. Am văzut-o, aşa cum am spus, ca pe o pledoarie pentru o viaţă trăită altcumva, în care lumea e percepută alminteri, o lume în care fiecare clipă e trăită intens, atent şi doare, o lume în care totul are sens şi valoare.În “Scrisori imaginare” Paler spunea:” Există, poate, o clipă în viaţa fiecăruia când vede limpede că nu negaţia era rostul lui". Cred cu tărie că este vorba de lumea percepută după acest moment de luciditate. O lume care se aseamănă, probabil, cu lumea văzută de Pavel după întâlnirea de pe drumul Damascului.

Un om frumos intr-o Romanie profunda

Mai intai de toate, vreau sa multumesc celui/celei care a propus acesta carte. Pentru mine, cel putin, a fost o surpriza sa descopar cum scrie (descrie) Dan Puric, parca numai pe intelesul meu, ce se intampla in Romania mea. Nu am mai nimic cu care sa ma scuz de totala dezinformare in care ma lafai de cand ma stiu in ceea ce priveste politica, economia situatia tarii in general. Niciodata nu ma uit la televizor sa vad stiri ingrozitoare despre oameni, natiuni, guverne. Mai bine spus, sunt omul care inchide televizorul. N-am vazut in viata mea o emisiune de stiri de la cap la coada si, deasemenea, n-am citit vreodata un ziar intreg care informeaza despre situatia acestei tari la vreun moment dat in istoria ei contemporana. Ignoranta mea are o sigura motivare, aceea de a ma lasa sa traiesc fericita cu eaJ Prefer sa raman optimista, sa-mi vad de viata mea, sa ma preocup de lucruri vesele si sanatoase decat sa fiu zilnic conectata la toate catastrofele de pe lume. Si am trait mult si bine asa, concentrata pe rasarituri de soare, habar n-avand ce se petrece in jurul meu. Puteti sa ma condamnati, aveti tot dreptul, eu doar v-am marturisit cu toata sinceritatea ce fel de roman sunt: unul neutru, optimist, care se concentreaza pe a trai.

Inainte de orice alte afirmatii, trebuie sa va spun ca am emigrat odata si ca m-am intors inapoi dupa 3 saptamani. Dupa prima saptamana deja mi-am dat seama ca nu as putea vreodata trai intr-o alta tara, dar inca alte 2 saptamani m-am chinuit sa ma intorc, pentru ca intoarcerea a fost mult mai anevoioasa decat plecarea. Cel mai groaznic lucru pe care l-am simtit acolo, in scurta mea sedere, a fost ca nu reprezint nimic, ca nu sunt nici macar un punct pe harta, ca nu am nicio istorie, nicio limba materna, ca nu valorez nimic, atata timp cat radacinile mele sunt la mii de km distanta. A fost suferinta cea mai profunda din viata mea, perspectiva unei existente adoptive. Eram intre adolescenta si maturitate cand am emigrat si motivele nu erau nici financiare, nici sociale, deci irelevante in discutia depre Romania profunda, cert este ca a fost cea mai incarcata spiritual calatorie, care m-a facut vreodata sa ma gandesc la mine ca romanca. Mi-a placut ce am descoperit si de atunci am fost omul care apara imaginea tarii sale. Atat de sila mi-e de sloganul „sunt roman si asta imi ocupa tot timpul”, de toti desteptii care arunca cu noroi in orice e romanesc, dar nu vad pe nimeni care sa spuna ceva productiv, care sa arate cu degetul catre lucrurile bune din tara asta, care cu siguranta exista, care sa propuna ceva concret, nu doar sa distruga si sa denigreze. Tot timpul le este ocupat de a critica ce nu merge, in loc sa-si foloseasca timpul si energia pentru a crea ceva. Si aici apare Dan Puric, care apara tara asta chinuita, care avea rascoale pe vremea cand alte tari aveau zgarie nori. Si-mi da intr-adevar nadejde ca nu este totul pierdut, ca exista oameni frumosi!