Avizier

2011/05/17

Opinii si prima tema de discutie

Am citit cartea în două sesiuni difeite şi separate de o perioadă relativ lungă de timp. (Însemnările ce urmează le-am făcut pe parcursul citirii). În primul rând, citind secţiunea “Frany” am avut un sentiment destul de ciudat pe care nu l-am mai experimentat la nicio carte – aveam impresia că citesc retrospectiv, că citesc “în urmă” ceva trăit şi uitat. Cred că e vorba de universalitatea simţămintelor discutate de Franny. Şi anume ea era vocea tutror acelora asupra cărora se făceau presiuni pentru a avea o carieră de succes, pentru a nu da greş, pentru a face ceea ce era “de datoria” unui student. Nu puteam să nu simt acel iz american de “be number one”. Aşadar Frany se exprima împotriva luptei afirmării de sine cu orice preţ, împotriva egocentrismului. Mi-a plăcut în acest context ceea ce îi scria Buddy lui Zooey “Tot ceea ce faci fă cu toată fiinţa ta”.
Suntem cu toţii nişte imbecili că ne lăsăm duşi de val şi uităm de lucrurile esenţiale. Orice lucru care se întâmplă pe lumea asta îl raportăm mereu la propria noastră persoană, la eul nostru afurisit.
“Zooey” am citit-o la distanţă de vreo 2 săptămâni, pe parcursul a două zile. Faptul remarcabil este că deşi s-ar putea spune că în carte “nu se înâmplă mai nimic” aceasta nu este deloc plictisitoare. Secretul cred că stă în abundenţa dialogului însă nu atât prin constrcţia acestuia spre o finalitate clar avută în vedere de autor, nu pare a vrea să ducă cititorul undeva, spre anumite concluzii. Ci pare că se desfăşoară la momentul citirii, cititorul fiind complet absorbit în scenă. Acest efect este obţinut prin descrierile decorului şi prin cearea familiarităţii cu personajele prin atenţia la detalii, la reacţiile personajelor, la mimica lor, la starea psihologică.
Maximum sweetnes, Franny on Bloomberg:
Nu-i aşa că-i drăgăstos? Niciodată nu l-am văzut aşa drăgăstos.Mângâie-l Zooey! Uite ce drăgălaş e. Ia mângâie-l.
O temă de discuţie ar putea fi “comoara” care apare în carte.
Potrivit unei logici elementare, nu-i absolut nicio deosebire între un om ahitat după comori materiale – sau chiar intelectuale – şi unul avid după comori spirituale. Comoara e comoară, ce naiba! (Zooey)
Simplul fapt că nu mă mulţumesc cu orice – că îmi doresc iluminare sau pace în loc de bani, sau prestigiu social sau celebritate ori altceva de genul ăsta – nu înseamnă că nu-s la fel de egoistă şi de preocupată de propria mea persoană ca toţi ceilalţi. (Franny)
Pare că logica e corectă: fie că alergi după X, fie că alergi după Y, tot aia e – alergi după ceva, eşti lacom, vrei să acaparezi. Acest lucru pare să fie văzut în acelaşi fel de Franny si Zooey. Eu însă cred că este evident că nu este acelaşi lucru să vrei de exemplu pace sau să vrei bani. Mai bine o masă sărăcăcioasă cu verdeţuri şi pace decât o masă îmbelşugată cu ceartă scrie undeva.(Să fie vorba despre atitudinea pe care o ai în timp ce îţi urmezi ţelul? Adică vrei cu disperare faimă sau pace sau bani. Îţi faci un idol astfel. Nu cred.) Eu cred că mai degrabă cheia înţelegerii acestei chestiuni stă în filosofia de viaţă cu care cei doi au fost crescuţi şi anume aceste firmaţii sunt făcute dintr-o perspectivă budistă asupra lumii. Budismul spune că problema cea mai mare a omului (spre deosebire de creştinism care spune că este păcatul) este dorinţa. Omul îşi doreşte şi astfel ia naştere suferinţa. Astfel mântuirea este după cum urmează: opreşte-ţi dorinţa, neag-o şi astfel suferinţa va dispărea. Dorinta e rea. Vrei bani şi nu îi ai. Ai o durere cumplită de cap şi îţi doreşti să înceteze. Nu îţi mai dori bani şi vei fi mulţumit cu ceea ce ai. Nu te mai gândi la durerea de cap, ignor-o şi aceasta nu te va mai deranja. De aceea cred că cei doi (şi implicit autorul?) pun egalitate între orice fel de “comori” deoarece ei cred că dorinţa este ceva rău. Creştinismul nu este aici înţeles, se ratează smnificaţia lui, deoarece esenţa acestuia nu poate fi redusă la o mantră, la repetiţia unor cuvinte. Creştinismul nu este să faci ceva (fie că spui o rugăciune pentru a te lumina) ci o relaţie. La sfârşitul cartii Zooey pare să Îl prezinte pe Isus conform Evangheliilor. Rugăciunea este pentru asigurarea prezenţei lui Cristos.
Voi ce credeti despre comori?

(Am postat si pe blogul cel nou. Unde suntem?) :)

6 comentarii:

aproapealb spunea...

Sunt de acord cu ce ai scris legat de comori, si mie mi se pare ca sunt amestecate filosofiile in carte si chiar se sugereaza intr-un fel ca rugaciunea lui Iisus ar fi ca o mantra, ceea ce e gresit.

La partea cu alergarea dupa comori spirituale nu vad ca ar fi vorba de egoism, atata timp cat o comoara spirituala reala presupune lepadarea egoismului. Cred ca fiecare comoara spirituala reala implica dragostea, iar dragostea in deplinatatea ei nu-si doreste nimic siesi, nu cauta folosul sau. La aspectul asta nu am fost de acord nici cu Franny, nici cu Zooey.

Mi-am mai notat si eu niste aspecte pe care voiam sa le discut din carte, dar nu am mai scris inca o postare, nestiind cati dintre noi o vor citi si discuta.

Ce mi s-a mai parut oarecum ciudat e ca dupa ce am terminat cartea am simtit un soi de depresie cateva zile, ca si cum m-as fi molipsit de la Franny. Se poate sa fie de la stilul in care e scrisa cartea, or is it just me? :)

aproapealb spunea...

p.s. Deocamdata suntem pe blogul acesta, pana anunta Dia mutarea oficiala, cand crede ea de cuviinta.

liftingshadows spunea...

Se poate sa te fi molipsit, nu stiu. La mine a contat mai mult ironia fina a lui Zooey decat depresia lui Fran. :)

anca d. spunea...

Am citit pe undeva ca Salinger a fost budist, deci de aici inserarea credintelor din aceasta religie. Si eu am simtit asta acum cind am recitit-o.

Poate revin mai tirziu si cu pareri.

Si da, mi-a placut si mie umorul ironic a lui Zooey.

anca d. spunea...

Cred că atunci cînd vine vorba de comori fiecare se alinează conform sistemului de valori pe care îl are, sistem care se bazează pe credinţa fiecăruia (părerea mea). Poate greşesc, dar doar recitind postarea de mai sus este clar că prezinţi două moduri diferite de a privi lucrurile. Iar atunci problema mi se pare că ar fi care sistem de valori e în fapt cel real, cel adevărat.

În ceea ce mă priveşte mă încadrez valorilor enunţate de Domnul Isus Hristos: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Cred că singurele lucruri în care merită cu adevărat să investeşti sunt relaţia cu Dumnezeu şi relaţia cu semenii. Toate celelalte lucruri – bani, cunoştinţe, cărţi etc – sunt resurse care te ajută să investeşti în aceste comori. Cam aşa văd eu treburile în privinţa comorilor.

Ce mi-a mai plăcut mie a fost ideea prezentată de Zooey aici “Ca să se descurce în problema lui Franny, ar trebui să fie un tip de psihanalist mai aparte. Nu ştiu. Ar trebui să creadă, mai întîi de toate, că inspiraţia de a studia psihanaliza i-a venit prin graţie divină. Ar trebui să creadă că numai datorită graţiei divine n-a fost călcat de un blestemat de camion înainte să apuce să-şi ia autorizaţia de a profesa. Ar trebui să creadă că prin graţie divină a fost înzestrat cu inteligenţă nativă care îi permite să-i ajute cît de cît pe nenorociţii lui de pacienţi” care m-a făcut să mă gîndesc la smerenie, la conştienţa că ceea ce eşti – sănătate trupească şi mintală, talente, abilităţi, tot ceea ce poţi să faci şi tot ceea ce ai, pîna la cele mai mărunte lucruri/domenii – este dar divin, lucru pe care de multe ori nu îl realizăm sau uităm de el; le luăm ca pe lucruri de apucat.

anca d. spunea...

Îmi pare rău, Laura, că ai ieşit din carte cu o uşoară depresie. Mie, dimpotrivă, mi s-a părut că se termină cu speranţă şi chiar cu o privire asupra lucrurile asemănătoare lui Steinhardt. Supa de pui sfinţită, pantofii lustruiţi de dragul Grăsanei, jucatul pe scenă fiindcă ascultă Grăsana m-au dus cu gîndul la “paltonul lui Hristos”, să faci lucrurile ştiind că nu le faci degeaba, că şi “nimicurile” contează, atitudinea din spatele lor se adaugă la comoară. Pun aici citatul cu paltonul pentru cine nu cunoaşte la ce fac referire:

“Pe cel ce suferă sunt dator să-l compătimesc, să-l ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul — nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?

Credinciosul nu refuză — fiindcă nu ştie, sancta simplicitas, iată un exemplu grăitor — să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i l-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos.”

Pentru mine, cu gîndul acesta s-a încheiat cartea.