Avizier

2010/12/28

Opinii - Potretul lui Dorian Gray

Pe scurt cartea mi se pare oarecum simetrică având două capete foarte bune şi un mijloc destul de plicticos. Partea de început, primele dialoguri dintre tineri este fascinantă, pe alocuri m-a făcut să mă gândesc la dialogurile lui Platon. Sfârşitul este de asemenea fabulos – ma refer la ideile exprimate pe ultimele pagini.

Redau mai jos câteva gânduri aşa cum le-am scris la momentul citirii pasajelor respective.

Modul în care apare ruptura între Dorian Gray şi Sibyl Vane cred că nu trebuie supra-analizat şi este cât se poate de simplu. Nu trebuie căutat un vinovat între cei doi: pur şi simplu nu erau făcuţi unul pentru altul. Fata era complet singură înainte de a-l întâlni pe Dorian, trăiat într-o lume urâtă în care nu avea idealuri, nu avea vise personale. Trăia o viaţă mărginită, singurul loc în care îşi găsea implinirea era scena deoarece acolo îşi găsea refugiul în fiecare poveste pe care o juca. Pe scenă arată ce putea fi, era locul în care se descătuşa. Dorian o vede pe scenă şi o iubeşte pentru frumuseţea ei şi pentru modul în care se exprimă pe scenă. Modul în care simte că poate fi împlinită dragostea dintre ei este de a se căsători cu ea şi de a-i asigura tot ceea ce are nevoie pentru a-şi urma visul: actoria. Doreşte să îi asigura o carieră strălucită. Deoarece actoria îi revela fiinta asa cum era, el asta dorea să împlinească, era parte a pasiunii lui. Sibyl în schimb, în momentul în care se îndrăgosteşte de ea, pierde orice interes pentru altceva decât Prinţul Fermecat şi vede că totul este meschin în comparaţie cu dragostea lui. De aceea se dezice de arta ei. Şi aici intervine ruptura. Vedem registre diferite de percepţie şi de acţiune. Nimeni nu a greşit, Dorian însă pare crud. Ar părea în acest moment că dragostea lui a fost reală deoarece îi pasă de ea. (Com. ulterior: poate fi vorba de vanitate, ca şi cea de la sfârşitul cărţii?) Sinuciderea Sibylei probabil a fost concepută sub influenţa tragismului shakespearian însă modul de punere în aplicare e lipsit de originalitate. Sinuciderea ridică două cauze: fie dorinţa de a-l pedepsi pe Dorian fie lipsa de sens a propriei vieţi. Rezultă o foarte şubredă dragoste între cei doi.

Transformarea lui Dorian Gray mi se pare neverosimilă. Cum s-a ajuns de la neprihănitul cu bucle aurii care determina noi abordări artistice la bruta fără inimă însetată după lux şi sânge? Acel mijloc plicticos al cărţii nu conţine aproape deloc descieri ale păcatelor lui. Frumuseţea artei este legată de decadenţa spiritului şi a moralităţii. Dar este corectă această abordare a autorului? A-i atribui în mod gratuit lui Dorian Gray toate mizeriile întâmplate de-a lungul istoriei constituie o imagine grotescă. De ce o societate (cea contemporană lui Wilde) şi întruchipată aici de D. Gray, este vinovată de întreaga istorie a imoralităţii şi a desfrânării? Probabil nici nu poate fi vorba de atingerea unui maxim al degradării darămite de o sumarizare a păcatelor civilizaţiilor.
Ceea ce urmează în carte este plictisitor şi nu găsesc o devenire a personajului ci acesta pare să împlinească un destin morbid; Dorian pare a acţiona sub imperiul unui destin implacabil, a unui dat de care nu poate scăpa.

Uciderea lui Vane pare să înlăture orice posibil act de pocăinţă autentică. Este al doilea moment al cărţii când m-am gândit la filmul Match Point.

Finalul este genial şi cred că oricare altul ar fi fost complet ratat. Dar ultimele pagini merită o recenzie separată.