Cartea lui Dan Puric mi-a placut fiindca se pliaza pe partea mai 'sentimentala', mai idealista din mine. Si nu intamplator zic idealista, fiindca multe lucruri prezentate in carte sunt utopice , am vrea cu totii sa le ducem la capat dar pana la urma, ciocnindu-ne de o realitate brutala a societatii, ne intoarcem la partea rationala a noastra. Spre exemplu, Dan Puric vorbeste despre a pleca sau a nu pleca din tara, aducand in discutie dialogul intre pamant si om, om care ar trebui sa se simta responsabil si datornic pamantului .
'-Am sa plec din tara asta! spuneam scrasnind din dinti. E plina de ceva rau, nefiresc!
-Ba n-ai sa pleci!, imi raspundea pamantul inghetat, calcat de bocancii mei soldatesti.
-Ce stii tu, tarana ce e viata?...Si, mai ales, ce e viata mea?...Vreau sa fiu fericit!
-Viata ta suntem noi, fericirea ta suntem noi. Tarana asta pe care o calci suntem noi, imi striga pamantul.
Cine sunteti voi?'
-Ba n-ai sa pleci!, imi raspundea pamantul inghetat, calcat de bocancii mei soldatesti.
-Ce stii tu, tarana ce e viata?...Si, mai ales, ce e viata mea?...Vreau sa fiu fericit!
-Viata ta suntem noi, fericirea ta suntem noi. Tarana asta pe care o calci suntem noi, imi striga pamantul.
Cine sunteti voi?'
Intr-adevar, scrasnirea aceasta din dinti, indignarea e sentimentul cu care iti parasesti tara, dar nu o parasesti fiindca vrei, ci fiindca nu ai de ales. Si pana la urma, tara ta e aceea care se muleaza cel mai bine pe structura ta interioara si aceea care iti ofera recunostinta in schimbul a ceea ce oferi tu la randul tau. Eminescu, Brancusi, Eliade, Ionesco sunt multe nume mari care demonstreaza acest fapt. Simteam nevoia sa spun acest lucru fiindca uneori, idealizand lucrurile, atunci cand ajungi sa te confrunti cu o alta realitate, diferita de cea conceputa de tine, apare un gust de dezamagire, coplesitoare chiar. Iar Dan Puric, in 'Despre omul frumos' portretizeaza intr-adevar omul frumos, insufla un dram de speranta, expune idei ideale, dar uneori greu de pus in practica, daca ne raportam la existenta reala. Sau cel putin, asa vad eu lucrurile. :) Vad mai degraba aceasta carte ca pe o iesire din cotidian si ca o imigrare spre un taram al puritatii, al simplitatii..E ca o incurajare spre a simti doar lucrurile frumoase din jurul nostru.
Ca si voua, mi-a placut si mie partea in care Dan Puric povesteste franturi ale copilariei sale:
'Iar mai tarziu cand ma duceam la scoala tata imi dadea scutire in fiecare an sa-mi prelungeasca vacanta, vrand astfel sa-mi prelungeasca copilaria.'
Apoi, mi-a starnit hazul comparatia intre omul cu adevarat crestin si cel pios, cea in care Dan Puric isi aminteste cum intr-o duminica, merge la biserica cu sotia sa. Acolo, mirosul de lumanari si tamaie i-au provocat lesinul acesteia, iar Dan, neavand la ce magazin sa alerge intr-o zi de duminica ca sa ii dea ceva sa manance sotiei, intra in biserica unde la o masa, erau adunate cateva batrane carora le-a cerut o bucata de paine. Toate, acelasi raspund: 'nu-ti dau ca nu e sfintita'. Iar crestinul adevarat vine din multime zicand: 'Da, fa, paine, ca-ti trag una de te sfintesc pe loc.'
Tocmai acest lucru lipseste omului crestin, educatia. Fiindca taranul roman 'nu se lasa gandit de gandirea sa, ci se lasa gandit de Dumnezeu'. Pentru el, "Dumnezeu exista tot timpul, chiar si atunci cand pare ca doarme.' Deci, poporul roman este un popor crestin, dar acest crestinism este mai degraba unul 'mostenit' din familie in familie, cu preponderenta in mediul rural, unde oamenii nu isi pun intrebari. 'Cine e acest Dumnezeu?', 'De ce ma inchin Lui?', 'De ce merg la biserica?'. Astfel , Dan Puric contureaza taranul roman credincios, dar nu si taranul roman ignorant. Ori, ca sa ne intelegem pe noi in intregime, avem nevoie de ambele lucruri. Ceea ce autorul realizeaza in opera sa este un taram al omului care gandeste cu inima, ganduri pe care ratiunea nu le poate intelege.