Avizier

2010/08/22

Mici printi, tu si eu

Toti suntem mici planete, universuri si centrul lor, unicul lor locuitor. Fiecare vedem viata diferit, la inceput ca micul print, curat, concis, practic, neintinat, apoi ne lasam dusi de val, de proaste sfaturi si principii si treptat incepem sa vedem “ciudat”, ingust, ca oamenii mari. Ii vedem pe semeni in functie de propriile noastre preocupari, astfel incat planeta este populata de asupritori si supusi, de admiratori, exploratori, prieteni, imblanzitori, vanitosi, administratori si calatori in pachete de 1000. Daca suntem norocosi, ne putem pastra sufletele de copii. Trebuie sa privim, nu doar sa ne uitam si atunci vom vedea in loc de cifre apusuri de soare, in loc de vesminte, omul valoros de sub ele, in loc de omul mare, micul print.
Nativ, copiii cunosc valorile vietii, stiu ca “a te judeca pe tine insuti este mult mai greu decat al judeca pe altul”, cu toate acestea, oamenii mari sunt mari judecatori cu masca de intelepti. Copiii stiu ca o “indeletnicire este cu adevarat folositoare, de vreme ce-i frumoasa”, oamenii mari insa se uita pe sine sau nici nu se cauta pentru a ajunge sa faca ceva cu adevarat frumos si folositor universului. Plonjeaza cu graba intr-o mare de cifre, rapoarte, etichete, pentru ca ei sunt oameni in toata firea, care fac lucruri importante si cred ca scriu “despre lucruri eterne”. Doar copiii se pot simti imblanziti de-o floare si pe deasupra stiu ca tot ei sunt cei norocosi, asta pentru ca inteleg valoarea prieteniei. Ei stiu ca a avea nevoie de cineva nu este semn de slabiciune, ci dovada ca au fost imblanziti si prin urmare nu se mai aseamana cu nimeni in lume, pentru ca sunt la randul lor prieteni. Copiii stiu ca “limpede nu vezi decat cu inima, ca ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor”. Doar ei sunt in stare sa vada oaia dintr-un desen cu o lada si elefantul dintr-un desen cu o palarie. E de vina sufletul lor care este de fapt o extensie a ochilor. Oamenii mari nici nu stiu ce cauta, nu stiu nici ce sa faca cu ce-ar putea gasi.
Aceasta carte este de fapt povestea unei interventii, nu din pricina drogurilor sau a alcoolului, ci din ingrozitoarea “ciudatenie” de a fi om mare.
Intr-o noapte, “la mii de leghe de orice taram locuit”, fara ajutor, fara prieteni, intr-un moment critic al vietii, omul mare face cunostinta cu sine, cu constiinta sa, cu copilul din el. Legatura lor incepe de acolo de unde au lasat-o foarte multi ani in urma, cand copilul a fost fortat sa devina om mare. Si au luat-o de la capat… cu un desen. Desenul, jocul de fapt, il poate readuce pe om in lumea printilor, o lume care ocupa foarte putin loc in univers, dar care in imeginatie este nemarginita. Toti oamenii mari au fost candva copii, mici printi, dar crescand si concentrandu-se asupra “cifrelor”, hainelor, cu greu isi pot aminti de lucrurile valoroase si pe deasupra” nu pricep singuri nimic, niciodata, si e obositor pentru copii sa le tot dea intr-una lamuriri”. De aceea, “Copiii se cuvine sa fie foarte ingaduitori cu oamenii mari”, sa fie pe intelesul lor, ca sa-i poata readuce cu picioarele pe planeta lor.
In momentul in care omul mare isi aminteste tot ce este important in viata, atunci micul print poate pleca linistit inapoi de unde a venit, pentru ca si-a indeplinit rolul: a salvat omul de la a fi mare!

Este o carte atat de adevarata ca-mi vine sa plang ca sunt om mare... Norocul meu ca acum sunt parinte si imi pun toata nadejdea in copilul meu. Il las sa ma imblanzeasca, sa ma invete intelepciunea lui, sa redevin copil ca el si, chiar daca vom creste mari impreuna, macar ne vom avea unul pe celelalt sa ne amintim de copiii care am fost candva.

Un comentariu:

aproapealb spunea...

Imi place si recenzia ta. Ce frumos ca acum un adevarat Mic print, copilul tau, a venit la tine sa te re-invete lucrurile esentiale.

Este doar o fraza spusa de tine cu care nu sunt de acord in intregime: "Daca suntem norocosi, ne putem pastra sufletele de copii." Cred ca a ne pastra sufletele astfel e mai mult un efort personal constant decat simplul noroc, dar sunt de acord ca tine si de circumstantele in care am fost crescuti si de mediul in care traim.