Avizier

2010/07/25

„Mecanica inimii”, sau despre cum să te arunci în oceanul iubirii cu mâinile legate şi ochii larg deschişi.


Recunosc, povestea m-a secat de toate sentimentele. Am dat tot ce-am avut pentru micuţul Jack şi încă simt că nu e îndeajuns. O poveste care m-a rupt din cotidian şi a reuşit să mă facă să-mi şterg singură lacrimile, să-mi ridic singură moralul şi să sper la un viitor mai bun pentru Jack. Unul plin de turte dulci şi de cafea cu lapte şi scorţişoară. Jack, întruchiparea unei mici cănuţe în formă de inimioară menită să susţină toată dragostea din univers, crapă din cauza fierbinţelei geloziei. Scorpia afurisită care reuşeşte să muşte şi oamenii reali. O mică bucăţică de cer, suferindă din naştere, reuşeşte să dea tuturor o lecţie de viaţă şi de iubire.

“De ce mă tem? De tine, mai precis de mine fără tine.”; “niciodată nu putem reveni asupra faptelor săvârşite în trecut, chiar dacă avem un ceasornic în inimă”, sunt câteva exemple de cuvinte dulci care au reuşit să mă prindă într-o realitate care uneori mi se pare atât de cunoscută şi atât de străină în acelaşi timp.

Ca să pot înţelege o carte, eu încerc să găsesc trăsături comune între mine şi unul din personaje. Am reuşit să mă identific pe alocuri cu Jack. A trecut peste reguli, peste gelozie, peste Jack Spintecatorul ca să ajunga la Acacita. Şi a ajuns, şi a trecut peste toate. Şi-a smuls inima din piept ca să-i dovedească iubirea. Pentru ea, nu a fost suficient . Sinceră să fiu, nu îmi pot imagina ce este suficient pentru ea. Îndrăznesc să spun, că doar beneficia de atenţia lui. Era preocupată de ce supune lumea, iar povestea lui Jack i se părea romantism exagerat. Realizează adevărul şi face o teribilă greşeală.

Mulţi s-ar enerva cumplit. Eu vedeam tristeţea personajului din spatele cuvintelor dar nu aveam cum să-l avertizez. A încercat totul şi pe mine m-au năpădit lacrimile când nu a reuşit să o aducă înapoi. Toţi avem 10 ani când ne oferim inima oricui. Când simţim că nicio frică nu ne opreşte să ajungem la persoana iubită. Când mutăm munţii din loc deşi conştientizăm că este raţional să-i lăsăm acolo. De cele mai multe ori ne ardem şi suflăm şi-n iaurt. Alteori, nici nu mai suflăm.

Povestea lui Jack, dăinuie în fiecare din noi, cei care suferim sau am suferit vreodată din pricina iubirii. Pentru mine.. Jack este un erou. Din asemenea dureri sufleteşti nu-ţi revii aproape niciodată. Diferenţa dintre suferinţă şi viaţa obisnuită o face suflatul în iaurt.

Ănuţa Voinicuţa

11 comentarii:

Anonim spunea...

tres bien! in sfarsit se ia cineva si de Miss Accacia. :D

sunt de acord cu tine ca "avem 10 ani cand ne oferim inima" doar daca esti dispusa sa adaugi un detaliu esential > "pentru intaia data". altminteri, nu cred ca se intampla asa. spunea stranger ca lui Jack ii este mai usor sa accepte dezvaluirile de la final cu privire la inima lui deoarece suferise deja "o deceptie mai mare", poate deceptia vietii lui.
asa ca functiunea unui final trist in ceea ce priveste prima dragoste ne maturizeaza, ne face mai realisti, sau cum spui tu, "sa suflam in iaurt".

imi pare rau ca te-au napadit lacrimile la sfarsit insa eu cred ca este epilogul potrivit. dar eu zic ca mai exista speranta. cu toata experienta trecuta, avem deschiderea aceasta inspre basm. Chesterton spunea ca afinitatea noastra a oamenilor pentru basm este un indiciu subtil a nevoii noastre de transcendent, de Dumnezeu.

A spunea...

"Din asemenea dureri sufleteşti nu-ţi revii aproape niciodată."

O sa-ti raspund la asta cu un citat din carte: "Ne vindecam intotdeauna, chiar daca ne ia ceva timp."

Read.my.mind spunea...

Mi-a placut tare mult ce-ai scris aici :) Si chiar daca toti ramanem cu o urma amara dupa citirea cartii, ramanem si de asemenea cu multe invataminte, adunate si de prin alte carti, care ne fac sa intelegem cum functioneaza mecanismul asta al inimii :)

Anonim spunea...

magicb, bun raspunsul tau.

legat de asta mi-am adus aminte de o "zicala" (chiar daca nu e in carte, dar zic asa, in general): Timpul le vindeca pe toate.

Cred ca este o greseala sa lasam timpul "sa rezolve" anumite dureri. De fapt, noi atribuim timpului caracteristici pe care nu le are; greseala aceasta se numeste reificare. In ceea ce priveste emotiile, nu putem sa le supunem unor operatii simple de adunare si scadere: un eveniment negativ (-) si unul pozitiv (+) se anihileaza reciproc. Realitatea te lasa cu ambele si cu - si cu +.
Si revenind la carte, Madeleine se pare ca nu experimenteaza aceasta vindecare in/ prin timp deoarece, asa cum am mai mentionat, ea se hraneste cu tercutul ei, cu dezamagirile ei, cu lacrimile ei care o fac fericita. in ce masura credeti ca existenta lui Jack o vindeca de trecut?
Vindecarea nu vine neaparat prin timp ci prin acceptare, iertare. Dupa ani de zile, rana este inca acolo?

ps: Iarasi legat de timp: noi cercetari in ceea ce priveste universul fizic par sa arate, zic unii astroficicieni, ca aceasta a 4-a dimensiune a universului nostru pe care o numim timp tinde sa dispara pe masura ce universul este in expansiune.

Anonim spunea...

Legat de comentariile anterioare, eu cred ca toate ranile sunt vindecabile atata timp cat suntem inca in viata, insa timpul nu le vindeca pe toate, daca nu contribuim si noi.

Eu nu am plans la cartea aceasta, desi sunt o persoana plangacioasa. :):)De ce? Povestea cartii nu mi s-a parut suficient de bine construita ca sa ma includa si pe mine in ea, ca sa o traiesc, sa inteleg persoanejele, daca nu chair sa ma identific cu ele.

Imi pare ca accentul nu e pus pe constructia povestii, ci mai mult pe metafore si pe starea pe care vrea autorul sa o transmita.

Anca spunea...

de acord cu ultimul comentariu al lui aproape alb.

si cu ce zicea liftingshadows despre timp, cred ca nu uitam oricat timp ar trece daca nu ne dorim si noi sa uitam. cred ca daca ramanem ca madeleine concentrati pe durere, in timp se distorsioneaza si evenimentele, si ce simtim si ajungem sa traim suferinte imaginare.

Anonim spunea...

Aveti dreptate, Anca si Lifting shadows, legat de durere. Si chiar daca nu m-a incantat cartea per total, am invatat mai multe "ASA NU"-uri. Ce important e sa nu ne complacem in trecut, sa iertam, sa ne iertam si sa mergem mai departe.

Anonim spunea...

Multumesc si eu ca ati avut rabdarea sa ma cititi.
Eu sunt de acord cu Lifting Shadows. Desi sunt si o romantica plangacioasa si sensibila (a nu se intelege ca toti oamenii sunt ca mine) trebuie sa fiu de acord cu prezenta/absenta timpului in vindecarea ranilor. Acordam timpului anumite atribute... si daca le strangem pe toate... am reusi sa folosim un alt cuvant pentru masurarea clipelor. Cand spunem "timpul le vindeca pe toate" automat presupunem o lunga perioada de refacere dupa o anumita trauma sufleteasca. Acordam exteriorului (timpului, in cazul asta) puterea de a decide in locul nostru, din frica. Frica de o noua schimbare, o noua experienta. Lasam sa treaca o perioada inainte sa mai facem o incercare de a lua o decizie care poate fi foarte importanta. Cicatricile sufletului nu se pot opera si reface. Pentru ca atunci cand acceptam si iertam, reusim sa mergem mai departe cu o noua lectie invatata. Ne uitam in suflet si vedem ca timpul nu a vindecat nimic acolo.
Adaug acum esentialul... avem 10 ani cand ne oferim inima pentru prima data. :D

Anonim spunea...

@ Anca... Crede-ma au fost momente cand mi-am dorit sa existe un mecanism ca in filmul "Eternal sunshine of the spotless mind". Dar nu exista. Nu avem cum sa uitam durerile sufletesti. Promit ca o sa deslusesc eu si misterul asta, sau sa nu strivesc corola de minuni a lumii? ;;)

Anonim spunea...

@ cutiacusperante :)

Anonim spunea...

Campania "Un zambet pentru tine" prezenta si pe blogul nostru... Here's one smile back :) a very big smile :)