"Ce caraghios e sa-ti poti lua inima intre degete! "

După ce am citit primele paragrafe din această carte, imediat m-am dus cu gândul la iarnă, la o seară friguroasă în care stau şi mă delectez cu această carte si cu o cană mare de ceai. Însă, acest lucru nu e posibil... Nu încă.
Mi-a plăcut foarte mult cartea şi felicitări celui care a propus-o. Bună alegere! Mai ales atmosfera pe care o creează autorul, m-a făcut să cad într-o visare continuă şi parcă nu mai voiam să mă trezesc... M-am regăsit în foarte multe situaţii şi trăiri deşi uneori parcă aş fi schimbat puţin cursul lucrurilor. În unele situaţii maturitatea de care dădea dovadă micul Jack era cam suprarealistă, la vârsta lui parcă aceste sentimente ar fi trebuit să beneficieze de mai multă inocenţă şi imprudenţă.

Această imprudenţă îmi aminteşte de un citat care mi-a plăcut foarte mult: Fii imprudent, dar mai înainte de toate, dăruieşte, dăruieşte-te fără să te gândeşti prea mult!

Uneori autorul lasă unele situaţii un pic neterminate, iar pe altele le detaliază prea tare. Ori asta uneori nu a fost pe gustul meu...
Cred că finalul se potriveşte cărţii foarte bine şi eu am învăţat o lecţie importantă: E păcat să nu te îndrăgosteştii doar pentru că ţi-e frică să fii rănit... E mai bine cum a făcut micul Jack, încălcând toate regulile ca un copil neastâmpărat în numele iubirii.

Citatul meu preferat este: Sunt convins că dacă ar fi avut un ceasornic în locul inimii, Cenuşăreasa l-ar fi oprit la ora douăsprezece fără un minut şi ar fi rămas la bal toată viaţa.

Daca te simti bine, nu fi ingrijorat; va trece sau "Mecanica inimii" de Mathias Malzieu

Nu ma pricep la recenzii si nu stiu cu ce ar trebui sa incep, asa ca o sa incep cu o observatie: ati observat ca ziua de nastere a lui Jack (si ziua in care lui Arthur i se crapa coloana) este aceeasi cu ziua de nastere a autorului? Acesta 'coincidenta' ma face sa ma gandesc ca autorul a trait macar o parte din viata lui Jack si ca citatul "Ne vindecam intotdeauna, chiar daca ne ia ceva timp." este valabil si in cazul lui. Sau poate ca el a avut rolul magicianului-ceasornicar, prietenul lui Jack care a scris acea carte (imi scapa titlul, imi pare rau).
Un alt lucru care mi-a atras atentia este obsesia lui Malzieu pentru sani. Apar de nenumarate ori in carte, iar micutul Jack doreste intotdeauna sa se hraneasca din ei ("Sanii par doua bezele intr-atat de coapte, ca iti vine sa le infuleci pe nemestecate."), chiar si pe la inceput cand spune ceva de supt.

Cum nu stiu ce ar mai trebui sa scriu, ma voi rezuma la a spune ce mi-a placut si ce nu.
In primul rand am fost deranjata de maturitatea de care da dovada Jack, tocmai din aceasta cauza mi-a placut naivitatea lui din prima zi de scoala cand nu ezita, ci raspunde prompt ca este indragostit de domnisoara Acacia fara a se gandi la urmarile pe care le va avea un astfel de raspuns.

Am fost placut surprinsa cand am descoperit profunzimea sentimentelor lui Jack, mai ales dorinta lui de a o face pe Acacia sa aiba incredere in ea, insa m-am bucurat prea devreme, caci a urmat cataclismul: adevarata fata a lui Jack, gelozia lui si neincrederea in dragostea Acaciei, lucruri care l-au dus spre pierzanie.

Consider ca merita tot ceea ce i s-a intamplat. Iubirea este bazata pe sinceritate si incredere reciproca. El nu a avut incredere in domnisoara Acacia, atunci cand ea i-a marturisit ca nu il va parasi. Apoi a avut si nerusinarea de a-si ascunde identitatea in fata ei dupa ce ea i-a spus ca viziteaza zi de zi mormantul fostului ei iubit. Ea inca il iubea ("dac-ar mai fi in viata, ar fi aici. Cu mine."), dar dupa toate cele facute de Jack chiar a fost prea tarziu.

Cartea nu mi-a placut mai mult din cauza scrisului slab al lui Mathias, insa ideea de realitate tesuta cu iluzii dulci si amare a fost interesanta. Daca ar fi avut un final fericit, mi-ar fi displacut si mai mult. In plus, nici nu s-ar fi potrivit. Dupa crizele de gelozie ale lui Jack si minciunile de dupa ce s-a trezit din coma nu ii dadeau dreptul la o a doua sansa pentru inima ranita a domnisoarei Acacia, prima data de "moartea" lui, a doua oara de nesinceritatea lui. Ei cine ii da o alta inima?

Personajul meu preferat a fost domnisoara Acacia deoarece tind sa ma atasez de personajele in care ma regasesc. Mi-au placut lipsa ei de neincredere in sine, felul in care se inchidea in ea, incapatanarea de care dadea dovada si dragostea pentru fiinta iubita.

Citatul meu preferat:
"Daca te temi ca o sa-ti fie rau, nu faci decat sa-ti maresti sansele de a ti se face rau. Uita-te la acrobati, crezi ca se gandesc vreo clipa ca or sa cada cand merg pe sarma? Nicidecum, accepta riscul si savureaza placerea de a infrunta pericolul. Daca-ti duci viata cu ochii in patru sa nu-ti rupi ceva, o sa te plictisesti de moarte, sa stii... Nu cunosc nimic pe lumea asta mai amuzant ca imprudenta!"

PS: Voi pleca intr-o calatorie, asa ca va raspund la comentarii cand ma intorc.

Mereu iubirea - Mecanica inimii, Mathias Malzieu

Mi-a placut. Atat de mult incat de ieri, de cand curierul mi-a adus-o, pana azi, am citit-o, pe nerasuflate. Si as fi vrut sa mai fie... si-o sa-mi scriu aici parerea, in cuvinte simple, asa cum simt acum, nevrand nicidecum ca ceea ce fac sa fie o recenzie. E o parere, atat.

Poate ca a atins o coarda sensibila, poate ca a ajuns in partea acea din sufletul meu care doreste inca sa se simta copil - adica un om caracterizat de naiva inocenta, de indrazneala, de dorinta de viata vibranta in fiecare fibra, de sentimentul ca poti sa cuceresti o lume intreaga catarat pe rotile. Un suflet manat de sentimente, nu de ratiune.

Desi pare o poveste, cu elementele fantastice caracteristice - inima-ceasornic - e doar o insiruire de trairi perfect aplicabile in viata reala. Un sir de trairi care ne coplesesc tuturor viata, la un moment dat, intr-o anumita masura. E goana dupa fericire, implinirea prin iubire pe care toti o dorim. Cu intensitati diferite, da.

E vorba de dragostea de mama - de cautarea implinirii prin maternitate a Doctoritei Madeleine, o maternitate adoptata simplu dar intensa, sincera si profunda. O dragoste egoista, asa cum, de altfel, se intampla deseori in realitate. Parinti posesivi, manati de-o dragoste obsesiva, care-si cresc si educa copiii in directia de ei dorita ignorand personalitatea, capacitatile, dorintele copiilor. Parinti care-si vor copii mereu in cuib, nevrand sa-i invete sa zboare, nelasandu-i sa aiba propriile visuri, propriile vieti, fericiri si suferinte.

In incercarea de-al pastra langa ea, Madeleine i-a inoculat in suflet, in minte, ideea fragilitatii, a dependentei, a imposibilitatii asumarii riscurilor. " Love is dangerous for your tiny heart "- ii spune ea si el si-o repeta mereu, la ananghie, lamentandu-se dar nerenuntant la lupta. Madeleine e DOAR o mama care face tot ce poate ca copilul ei sa fie ferit de-acele lupte ale vietii pe care ea le considera prea grele pentru fragila lui inima (din punctul ei de vedere, din punctul de vedere al propriilor ei temeri, nesigurante, experiente).

Jack, micul Jack... l-am iubit din prima clipa, cand m-a cucerit tocmai pentru ca e diferit, inadaptat, marginalizat si oropsit de soarta. Luptator pentru ca trebuie, obligat de viata, sa fie luptator. Cam asa cum ni se intampla multora dintre noi. Sa fim lasati deoparte, umiliti si raniti pentru ca suntem " altfel ". " Oamenii resping ceea ce e diferit de ei. ". E un adevar trist, dar e un adevar.

Pe urma, m-a castigat prin hotarare. Nestramutata hotarare. Prin implicare si dedicare. Prin sinceritatea fata de el insusi. Prin ne-amagire. Se indragosteste si cucerirea micutei cantarete devine pentru el telul suprem al vietii lui. Si, pentru nimic in lume, nu se abate de la acest tel. Framantarile lui, chinurile lui ("si daca mor fara s-apuc sa simt gustul imbratisarii ei?"), indoielile lui, frustrarile si suferintele lui sunt ale sufletului indragostit, ale copilului - tanarului - barbatului care iubeste cu toata forta. Care da totul si cere totul. Nu gaseste posibilita acceptarea jumatatilor de masura.

E viata, pur si simplu. E descoperirea iubirii, lupta pentru iubire, implinirea iubirii, pierderea iubirii. E ciclul normal al vietii pe care nici macar o inima - ceasornic nu-l poate opri, nu-l poate da inapoi, nu-l poate modifica.

E o poveste ireal de reala. Daca sfarsitul ar fi fost unul fericit, si ei, frumosii indragostiti, si-ar fi trait iubirea " pana la adanci batraneti ", povestea si-ar fi pierdut din realism. In viata totul e o lupta. Lupti, castigi, lupti, pierzi... si iar si iar, de la capat. Sunt eu mai sceptica poate dar nu cred in "totdeauna", cred doar in fericire de moment, in potriviri mai mult sau mai putin reusite, in clipe de viata care vin si trec... si-asa e si in carte. A fost, s-a intamplat, s-a incheiat.

Tema dragostei in Mecanica inimii

~idei~

Ceea ce nu mi-a placut in Mecanica inimii a fost modul in care a fost prezentata dragostea, ignorand atributiile definitorii ale acesteia. Imi pare ca Malzieu prezinta iubirea ca si coaja, uitand de miez. Sunt redate simptomele dragostei, emotiile, tremurul si este uitata esenta care face diferenta dintre iubire reala si emotie intensa, dar efemera. Consider ca esenta aceasta este facuta din daruirea sinelui neprefacut, lupta, sinceritate, crestere, altruism, maturizare, invincibilitate. Aspecte de care domnisoara Acacia uita. Un fapt de neinteles pentru mine a fost finalul. Mi se pare total nepotrivit, promovand renuntarea si ideea de "e prea tarziu", elemente care nu ar trebui sa existe intr-o dragoste reala.

Pentru mine, Mecanica inimii a fost un soi de "asa nu", o incurajare de a pretui ceea ce am si de a lupta impotriva micilor (sau marilor) poticniri care pot aparea.

Desi Malzieu scrie pe spatele cartii ca Mecanica inimii e asemanatoare cu Micul print al lui Saint-Exupery, eu nu am gasit nicio similaritate reala intre ele. Nu am gasit candoarea, profunzimea si inocenta reala, atat de evidente in Micul print. Mecanica inimii mi-a amintit mai degraba de Spuma zilelor, a lui Boris Vian. Voua nu?

Am ramas cu un sentiment de neajutorare la sfarsitul acestei carti, stare care s-a risipit insa de indata ce mi-am scris parerile cu referire la carte pe un carnetel, in tren. Ma bucura sa discutam impreuna ceea ce citim, sa ne impartasim ideile, sa gasim solutii si sa ramanem in final cu ceva mai mult decat cu simpla placere a citirii.

“Mecanica unei inimi” – a nu se generaliza

O zi adevarată de iarnă, mai ceva decât cea a lui Alecsandri, ambele încălzite de răsuflare de copii. Pe cât de alb, îngheţat, rece era totul, pe atât de roşu aprins, fierbinte, vibrant se transformă, din cauza unui mic sufleţel. “Lumina lunii învaluie străzile din inima oraşului într-o crustă aurie ca de zahăr, din care îmi vine să ronţăi.” Antiteză perfect conturată, pornind de la protejata viaţă intrauterina şi sfârşind într-o întindere de nemişcare şi incertitudine. O inimioară atât de sinceră, dezinteresată şi jucăuşă, un omuleţ fragil care crede că cloputul din turnul din oraş este tatăl lui…

În timp ce citesc, parcă se desfăşoară în faţa mea scene din “Look who’s talking”, unde micuţul Mikey, cu umor şi înţelepciune nativă, analizează lumea înconjurătoare şi pe cei ce o populează. Presimt natura universală şi atemporală a poveştii, întâmplările petrecându-se atât atunci cât şi acum. În decorul anilor dinainte de 1900, zburdă conştiinţa unui personaj/scriitor contemporan.

Scena de “îndrăgosteală” a micului Jack m-a fascinat, m-a topit. “Labirintul întortocheat al străzilor mă ispiteşte ca braţele unei iubite.” “Are ochii mari de tot, poţi sta ore în şir să te uiţi înăuntrul lor.” “Pe negândite, mă las cuprins de dragoste. Pe gândite, la fel. Înăuntrul ceasornicului meu, este ziua cea mai călduroasă din lume.”

Pe de o parte, Madeleine, figura maternă, vrea să protejeze inima copilului, îl previne asupra iubirii care distruge ritmul vieţii şi asupra mâniei care însoţeşte dezamagirea unei iubiri neîmpărtaşite. Pe de altă parte, Melies, figura paternă, îl indeamnă să fie imprudent, să rişte totul pentru a avea parte de dragoste, pentru a trăi cu adevărat, a darui pentru a fi fericit, a dansa pe propria muzică, a fi el însuşi. Deşi a avut parte de tipica mamă ocrotitoare, de tatăl civilizator şi prieteni binevoitori (“Tu eşti încă mic, n-ai amintiri, dar într-o bună zi o să-ţi deschizi traista şi o să găseşti un crampei de copilărie. Şi atunci o să ţi se umple inima de bucurie.”), Jack sfârşeşte visul, transformându-l în coşmar. “Cine sunt eu? Un fals al propriei mele finiţe?” , un om al cavernelor.

“Cu doar câteva ore înainte îmi socoteam inima o corabie în stare să spintece un ocean de dispreţ.” ”În doar cinci minute, Joe mi-a setat ceasul la ora realităţii, transformand corabia mea îndrăzneaţă într-o biată plută în derivă.”

…

A început atât de promiţător, m-a fermecat cu copilul cu ceas drept inimă, coloana vertebrală sonoră, tăbliile cu rotile, ouale umplute cu amintiri si borcanele cu lacrimi. Părea a fi o lecţie de viaţă, o călatorie pe paşii lui Dorothy (“Vrajitorul din Oz”), ai alchimistului lui Coelho, ai lui Oliver Twist şi David Copperfield, ai pinguinului Apolodor etc, dar a sfârşit prin a fi o lecţie despre moarte, moartea inimii, a speranţei, a spiritului înaintea trupului. Eram sigură că voi fi martora unei căutări de sine de-a lungul unui plai mioritic, într-o poveste atat de mesteşugit narată, în schimb m-am izbit cu capul de peretele cinismului şi de realitatea unui pesimist. M-a dezamăgit şi mai tare când, în final, aflăm că ceasul este un remediu pentru o boală închipuită, exact ca în “Veronica se hotărăşte să moară” (doar că aici idea otravii mi s-a parut absolut originală). Ar fi avut mai mult sens daca Jack afla asta cănd viaţa lui ar fi fost împlinită, nu când s-a sfârşit.

Oricum, am filtrat totul prin prisma lucrurilor pe care le caut eu în viaţă şi sper să le găsesc. Nu le-am găsit însă în această carte care mi-a promis multe la început, dar mi-a furat totul la sfârşit. Lăsând la o parte sentimentele mele subiective şi ne mai luând-o personal, cartea ar face un excelent scenariu de film, excelând printr-un final imprevizibil.