Avizier

2010/07/25

“Mecanica unei inimi” – a nu se generaliza

O zi adevarată de iarnă, mai ceva decât cea a lui Alecsandri, ambele încălzite de răsuflare de copii. Pe cât de alb, îngheţat, rece era totul, pe atât de roşu aprins, fierbinte, vibrant se transformă, din cauza unui mic sufleţel. “Lumina lunii învaluie străzile din inima oraşului într-o crustă aurie ca de zahăr, din care îmi vine să ronţăi.” Antiteză perfect conturată, pornind de la protejata viaţă intrauterina şi sfârşind într-o întindere de nemişcare şi incertitudine. O inimioară atât de sinceră, dezinteresată şi jucăuşă, un omuleţ fragil care crede că cloputul din turnul din oraş este tatăl lui…

În timp ce citesc, parcă se desfăşoară în faţa mea scene din “Look who’s talking”, unde micuţul Mikey, cu umor şi înţelepciune nativă, analizează lumea înconjurătoare şi pe cei ce o populează. Presimt natura universală şi atemporală a poveştii, întâmplările petrecându-se atât atunci cât şi acum. În decorul anilor dinainte de 1900, zburdă conştiinţa unui personaj/scriitor contemporan.

Scena de “îndrăgosteală” a micului Jack m-a fascinat, m-a topit. “Labirintul întortocheat al străzilor mă ispiteşte ca braţele unei iubite.” “Are ochii mari de tot, poţi sta ore în şir să te uiţi înăuntrul lor.” “Pe negândite, mă las cuprins de dragoste. Pe gândite, la fel. Înăuntrul ceasornicului meu, este ziua cea mai călduroasă din lume.”

Pe de o parte, Madeleine, figura maternă, vrea să protejeze inima copilului, îl previne asupra iubirii care distruge ritmul vieţii şi asupra mâniei care însoţeşte dezamagirea unei iubiri neîmpărtaşite. Pe de altă parte, Melies, figura paternă, îl indeamnă să fie imprudent, să rişte totul pentru a avea parte de dragoste, pentru a trăi cu adevărat, a darui pentru a fi fericit, a dansa pe propria muzică, a fi el însuşi. Deşi a avut parte de tipica mamă ocrotitoare, de tatăl civilizator şi prieteni binevoitori (“Tu eşti încă mic, n-ai amintiri, dar într-o bună zi o să-ţi deschizi traista şi o să găseşti un crampei de copilărie. Şi atunci o să ţi se umple inima de bucurie.”), Jack sfârşeşte visul, transformându-l în coşmar. “Cine sunt eu? Un fals al propriei mele finiţe?” , un om al cavernelor.

“Cu doar câteva ore înainte îmi socoteam inima o corabie în stare să spintece un ocean de dispreţ.” ”În doar cinci minute, Joe mi-a setat ceasul la ora realităţii, transformand corabia mea îndrăzneaţă într-o biată plută în derivă.”


A început atât de promiţător, m-a fermecat cu copilul cu ceas drept inimă, coloana vertebrală sonoră, tăbliile cu rotile, ouale umplute cu amintiri si borcanele cu lacrimi. Părea a fi o lecţie de viaţă, o călatorie pe paşii lui Dorothy (“Vrajitorul din Oz”), ai alchimistului lui Coelho, ai lui Oliver Twist şi David Copperfield, ai pinguinului Apolodor etc, dar a sfârşit prin a fi o lecţie despre moarte, moartea inimii, a speranţei, a spiritului înaintea trupului. Eram sigură că voi fi martora unei căutări de sine de-a lungul unui plai mioritic, într-o poveste atat de mesteşugit narată, în schimb m-am izbit cu capul de peretele cinismului şi de realitatea unui pesimist. M-a dezamăgit şi mai tare când, în final, aflăm că ceasul este un remediu pentru o boală închipuită, exact ca în “Veronica se hotărăşte să moară” (doar că aici idea otravii mi s-a parut absolut originală). Ar fi avut mai mult sens daca Jack afla asta cănd viaţa lui ar fi fost împlinită, nu când s-a sfârşit.

Oricum, am filtrat totul prin prisma lucrurilor pe care le caut eu în viaţă şi sper să le găsesc. Nu le-am găsit însă în această carte care mi-a promis multe la început, dar mi-a furat totul la sfârşit. Lăsând la o parte sentimentele mele subiective şi ne mai luând-o personal, cartea ar face un excelent scenariu de film, excelând printr-un final imprevizibil.

6 comentarii:

Anonim spunea...

la anul o sa ai parte si de film :)
http://www.imdb.com/title/tt1659615/

Raluca Barbu spunea...

ce intuitie am:))

Anonim spunea...

Nu mi-a placut nici mie sfarsitul. Inceput de basm, final nihilist postmodern. Nu m-am simtit implinuta dupa cartea aceasta, dar am constrat mereu povestea lui Malzieu cu realitatea din viata mea si am apreciat mult, mult de tot ceea ce am. E si acesta un fel prin care o poarte poate fi constructiva, nu?

Raluca Barbu spunea...

Da, dacă încadrăm cartea în categoria "aşa nu!", atunci este poate mai constructiva. Altfel, este doar un decor de basm ce decade în circul groazei, o serie de învăţăminte cu adevărat valide, care, nu ştiu cum, reuşesc să rateze un destin.

Anonim spunea...

Ai dreptate, desi pana la urma personajele au ales sa isi rateze destinul, decorul doar a mers in tonul lor. Cred ca mereu alegerea e a noastra, indiferent de ce e in jur. Se pare ca cei din carte nu au gandit la fel.

Anna & Cristi spunea...

Pentru mine, finalul a fost previzibil. Madeleine a luat decizia de mult timp. Mi-ar fi placut sa vad o alta evolutie a personajului portretizat in ea. Jack... a incercat si a incecat. S-a intors din morti, ca sa spun asa... pentru Acacia... si ea a zis ca el nu mai exista pentru ea. Pentru mine... jack si-a implinit destinul... Acacia este cea care a fugit de el.