Avizier

2011/04/09

Zgomot putin

Am văzut povestea din romanul lui Faulkner ca privind printr-un geam aburit şi fragmentat. După primele pagini am fost sceptic că am să înţeleg ceva însă am fost surpins de modul în care se compunea povestirea pe parcurs. Unele momente au fost greu digerabile şi greu de înţeles şi ma întreb dacă nu chiar şi autorul a fost la un momendat încurcat de propria-i scriitură (parcă era aşa: Quentin pune o scrisoare în haină şi una în cutia poştală – apoi se urcă în autobuz – alte chestii – coboară şi îşi duce mâna la buzunarul cu scrisori).
Mi-a plăcut poezia de pe alocuri: Caddy miroasea ca pomii sau lumina scădea încet fără să-şi schimbe calitatea, ca şi cum eu şi nu lumina m-aş fi schimbat pierzându-mi puterea.
Am găsit şi o metaforă extraordinară care pare să exprime esenţa destinului acestei familii (un destin tragic, negru, din care nu mai rămâne nimeni; o familie tristă, perisabilă din care nu mai rămâne nimic, generaţiile urmând aceaşi spirală implacabilă):
Ferestrele noastre erau întunecate. La intrare nu era nimeni. Când am intrat am mers până lângă peretele din stânga dar nu era nimeni; doar scările arcuindu-se în sus în umbră, ecourile paşilor generaţiilor triste ca praful uşor peste umbre, paşii mei trezindu-i ca praful, ca lin apoi să se aşeze iarăşi.
Un alt citat interesant: Banii n-au valoare, contează doar cum îi cheltuieşti.

Are cineva alte idei?

Un comentariu:

aproapealb spunea...

Te apreciez ca ai citit cartea aceasta. Idei eu nu am legat de ea, ci doar legatd e cum sa avem carti mai interesante de citit.