Micul Print mare!

Am citit Micul Print de doua ori intr-o zi. Ieri.

Dupa ce-am citit-o prima oara am ramas cumva descumpanita. Eram suprinsa si imi ziceam ca sunt eu de vina pentru lipsa de entuziasm, pentru lipsa acelei pareri impresionante pe care m-asteptam sa mi-o produca. Si-am mai citit-o inca o data, lent, pe indelete, rand cu rand, incercand sa gasesc esenta, motivul acelei mediatizari de proportii infinite de care are parte Micul Print.

Dupa a doua citire, am acceptat, trist, ca impresia pe care mi-a lasat-o, fara indoiala, e lipsita de tresarirea, de sclipirea aceea pe care o asteptam. Dar, da, cu siguranta, asteptarile mele au fost exagerat de mari...Si-am gasit-o ca pe o carte frumoasa, scrisa intr-un mod vesel si totusi trist, cu ilustratii dragute, pentru copii si, mai cu seama, pentru adulti, pigmentata cu mari adevaruri, o carte care isi merita locul in biblioteca si care mi-a placut mult dar...nu spectaculoasa. Nu atat de stralucitoare cat credeam.

Am inteles ca e mediatizata la superlativ pentru cugetarile la care supune, i-am inteles subantelesurile, invatamintele de viata pe care fiecare pagina le da, am inteles ca e o lectie pentru oamenii mari, vesnic grabiti, vesnici preocupati de lucruri superficiale, incapabili, din aceste motive, sa vada lucrurile cu adevarat importante. Dar invataturile pe care cartea asta le transmite vuiesc din toate partile, toate indemnurile din ea... sunt lucruri pe care le-am citit/auzit de mult prea multe ori. Sufocant de mult.

Da, Micul Print m-a facut sa ma gandesc, sa incerc sa vad putin lumea prin ochii unui copil - prin ochisorii puiului meu de doi ani - sa inteleg ca pentru ei oamenii mari sunt extrem de ciudati (mda, oamenii mari chiar sunt ciudati!), m-a facut sa ma bucur ca macar inocenta din sufletul de copil infrumuseteaza totul, da o alta dimensiune lucrurilor, o alta importanta vietii, pretuind, intr-un mod simplu, adevaratele valori. "Copiii se cuvine sa fie foarte ingaduitori cu oamenii mari", mai zice cartea. Da, asa e. Nu eu, ca mama, trebuie sa fiu ingaduitoare cu puiul meu. Ci el cu mine. Ca el are, inca, ceea ce eu am pierdut de mult. Inocenta. Bucuria simpla a vietii.

As vrea sa pot spune ca, daca m-as fi intalnit cu naratorul acestei carti, baiatul cu desenele, as fi recunoscut in primul lui desen sarpele care-a inghitit un elefant. As vrea sa spun ca as fi vazut dincolo de aparenta. Dar nici macar nu stiu daca n-as fi vazut si eu, ca toti ceilalti, in desenul lui, doar o palarie. Ma face asta un om superficial, ignorant la ceea ce merita atentie? Poate ca da. Sau, poate, sunt doar un adult ciudat.

Printre toate citatele renumite ale cartii, e unul care-mi place in mod deosebit: "Iar dupa ce-ti va fi trecut durerea (durerea-ntotdeauna trece), vei fi fericit ca m-ai cunoscut. Vom fi de-a pururi prieteni. Iti va fi dor sa radem impreuna. Si vei deschide uneori fereastra, asa, numai de drag..." Da, durerea trece intotdeauna. Insa uneori ramane in loc, poate, ceva mai dureros. O tristete infinita. O resemnare amara.

Dupa mine, Micul Print a avut nevoie sa porneasca in calatoria vietii lui, tocmai pentru a intelege, pentru a putea pretui ceea ce avea acasa. E vorba tot despre nemultumire, despre cautarea esentei vietii, despre indoiala, despre nesiguranta. Da, "limpede nu vezi decat cu inima"!

Si, pentru ca "graiul e izvor de neintelegeri" cat de bine ar fi sa invatam sa si tacem, sa-nvatam sa vorbim prin tacere. Si sa ne bucuram. Sa putem sa ne bucuram.

Stiu ca Micul Print e o carte foarte iubita, ma gandesc ca voi fi criticata pentru parerea mea, dar atat si e. Doar parerea mea.